O întâmplare

Primăvara, Muntele Mic. Noapte. Un geam uriaş în încăperea de jos, care trebuia sprijinit mereu pentru ca vântul de 120 de km/h să nu îl distrugă. Un gol în stomac şi o noapte întreagă nedormită. La primul semn de lumină m-am întors pe partea cealaltă pentru că nu puteam să îmi explic cum valsează bradul gigant aflat chiar lângă cabană. Mă gândeam cine dracu m-a pus să mă duc în tabără, în vârf de munte, când ştiam că o sa o iau razna în perioada în care puterea vântului de acolo îşi bate joc de mintea oricărui om normal care stă într-o căsuţă de lemn care se mişcă din fiecare încheietură. „Iepuraşul” (organizatorul taberei) nu mai rezista şi pleca spre dimineaţa să se culce. Atunci începeam să număr minutele până în momentul în care trebuia să mă aventurez vreo 50 de metri pentru a ajunge la buda turcească de lemn (singura opţiune) aflată la marginea pădurii. An de an, iarnă de iarnă, primăvară de primăvară. Şi de fiecare dată îmi făceam curaj (cică) după ce vântul se domolea aproape în totalitate. Până într-o zi. Am ieşit din cameră, am coborât scările şi am ieşit din cabană. Era 9 dimineaţa şi eram primul. Rar noroc. Am aruncat o privire, am urcat înapoi scările, l-am zgâlţâit pe cabanier şi îmi spune şi acum că îşi aduce aminte mina mea petrificată: „Iepu…să-mi fut una. A dispărut buda!”