RSS

Arhive pe etichete: Champions League

O părere

Şahtior este o echipă bună, care a avut norocul să dea peste o echipă ca Roma, care este PRAF şi PULBERE. Nu văd o forţă ireală în echipa ucraineană, gen Barcelona. Timpul îmi va da sau nu dreptate. Realitatea îmi confirmă însă că Roma este în cap în acest moment, iar sursa este clasamentul din Serie A.

PS: Nu sunt unul din ăia care ţine degetele încrucişate cînd are meci nea Mircea.

Anunțuri
 
Scrie un comentariu

Scris de pe 10/03/2011 în Ciudat

 

Etichete: , ,

Varianta B. Comentariul lui Radu Moraru.

Rar mi-a fost dat să ascult atâta caterincă. Radu Moraru a făcut show la meciul dintre Urziceni şi Zenit şi recunosc că nici acum nu-mi dau seama dacă a făcut-o intenţionat sau nu. A avut însă nişte replici care cu greu vor fi egalate de obişnuiţii microfoanelor din România.

Par example

– „Auzi…dar asta este alura obişnuită a lui Galamaz? Aşa obosit este el tot timpul?”

– „Da, într-adevăr. Frumos a respins Bordeanu, dar pare că efortul l-a cam obosit. Ar avea nevoie de un machiaj ca să fie mai fotogenic”

Dale a fost pariul lui Moraru spre final: „Hai băi băiatule! Pariez un cent pe tine şi voi scoate un euro! Hai că ştiu că poţi!”

„Extraordinar băiatul ăsta blond din poartă de la Urziceni! Cînd sare zici că zboară peste poartă! Cum îl cheamă?”

„Nu, nu, nuuuuuuuu!!! Aşa băi Maftei! Bravo băi băiatule! Imperial!”

„Cam cu cine am putea forţa şi noi în atac?”

Min 45: „Extraordinari şi ruşii ăştia. Nu văd decât 2 reclame pe marginea terenului”

Min 60: „Hopaaaaa!!! Au apărut şi alte reclame. Cred că au aflat că transmitem meciul”

„Sunt foarte curios dacă Vladimir Putin se va afla în tribună la meciul retur. Sunt curios cu ce persoană am putea contrabalansa prezenţa lui”

„Extraordinar! Mă gândesc serios dacă toţi suporterii ăştia aveau vuvuzele… Sigur am fi reuşit să-i scoatem din minţi pe ruşi”

 
Un comentariu

Scris de pe 27/07/2010 în Distracţie

 

Etichete: , , , ,

Un om preocupat

Mă gândesc cum trebuie să fie un tatuator care la un moment dat ajunge să se uite cu mari emoţii la meciurile unei echipe. Sau măcar la meciurile unui jucător. Dacă ai parte de un client „adevărat” te îmbogăţeşte în doar câteva sezoane.  Vă puteţi imagina un tatuator care într-o zi se trezeşte pe scaunul său cu Mourinho care este decis să-şi treacă trofeele pe piele? Ai belit-o băi nenicule! „Sono il migliore!” „Sou o melhor” sau şi mai simplu „I’m the best”! Până atunci, mai mult ca sigur însă, Materazzi e un adevărat peştişor de aur pentru peniţa lor…


 
Scrie un comentariu

Scris de pe 30/05/2010 în Special

 

Etichete: ,

Ziua 7. Ultima şi o concluzie

Da! Era clar. Prima privire aruncată de pe balcon m-a convins dimineaţa că ajunsesem în Paradis. Şi pentru că spuneam de o concluzie, ea este una simplă. TREBUIE să revenim în acel loc pentru că este absolut fantastic! Iar promisiunea este că data viitoare acţiunea se va petrece şi cu consoarte pentru că în alte cuplaje tinde să devină trist. Un peisaj fantastic, la doar cîţiva km de Cannes, Nice şi Monte Carlo. Iar preţurile sunt departe de tot de cele din locurile unde litrul de motorină te costă cât un sejur la Mamaia. Aşa că dacă aveţi posibilitatea ţineţi minte trei cuvinte… Credeaţi că o bag p-aia cu Vadim Tudor Preşedinte? Nu… Villeneuve Loubet e oraşul, iar hotelul Bahia. Iar hotelierul la fel de priceless ca alte multe momente. Un fel de Louis de Funes atemporal.

După episodul ăsta drumul de întoarcere nu avea cum să fie decât unul trist. Unul pe care am încercat să-l împrospătez cu promisiunea că nu voi rata SuperCupa Europei care se va juca la Monte Carlo peste 3 luni.  Am rămas şi cu dialogurile din cei 1500 de km  până acasă, iar unele le voi uita foarte greu. Am plecat cu intenţia de a conduce maxim 700 de km, iar după 1300 Cristi era şocat că încă văd drumurile. Era doar o iluzie însă pentru că mergeam din instinct. Iar el, tolănit cu scaunul pe spate şi cu pernele pentru care m-a luat la mişto toată săptămâna… Vaaaaiiii! Am uitat de perne! Trebuie să deschid o paranteză…

Om cu capul pe umeri, am decis să iau de acasă o pernuţă care să-mi aline drumul. Iar când eram pe scaunul din dreapta era ca un film frumos într-o seară târzie. Dar au urmat o grămadă de dialoguri care includ perna, aşa că nu aveam cum să evit subiectul!

Înainte de meci, Cristi foarte sincer şi exasperat de uzul excesiv al pilotei în maşină m-a provocat…

– Ia-ţi şi tu perna cu tine! Cum naiba o laşi în hotel?

– Pentru ce să o iau până la Madrid că avem 200 de km!

– Băi păi eşti dus? O iei frumos cu tine în stadion, te duci pe Row 8 Seat 1 şi te sprijini frumos pe-o rână…

La întoarcere, după ore întregi  în care am condus ca un bezmetic, în plină beznă şi rupt de oboseală am îndrăznit să deschid un dialog cu „Dumitraş”

– Vezi că ne apropiem de o gheretă din asta. Ia şi tu monedele din torpedo să plătim…

– Pfff…Hai mă… Nu mă ridic că îmi cade perna!

Iar ca să închidem subiectul perna trebuie să trec la alte dialoguri pe care trebuie să le scriu pentru a nu le uita. Chiar dacă nu veţi înţelege nimic din ele şi nu vi se vor părea amuzante, mie mi se păreau de Emmy după 14 ore de condus pe autostradă. Aşa că la 170 de km pe oră, pentru că ochii mei erau concentraţi doar la 30 de m în faţă, nu mai vedeam şi ce urma peste 1 km. Aşa că replicile veneau scurt…

– Încetineşte şi tu puţin că le stingi luminile la ăştia în vamă…

SAU

– Sigur nu vrei să conduc şi eu?

– Cum naiba să conduci mă, eşti nebun? N-am mai frânat din Franţa…

Depresia de care vorbeam în posturile anterioare s-a prelungit şi din cauza glumelor celui care trebuia să fie psihologul personal.

– Câţi km mai avem până în vama cu Serbia că nu mai suport!

– Maxim 5, 6…Cel mult 20!

După vreo 70 de km mi-am permis să întreb din nou

– Hai bă uită-te şi tu pe hartă şi zi-mi câţi km mai avem!

– 4…

După încă 50 n-am mai riscat…

În final, ar fi de adăugat doar faptul că după o săptămână de crimă nocturnă din punct de vedere al sforăitului am îndrăznit să-l înregistrez pe Dumitraş în timp ce mă temeam că-mi va sparge geamurile de la maşină. Şi deşi era la un pas să-mi dezintegreze şi difuzorul telefonului, răspunsul m-a descumpănit.

„Te rog data viitoare când mai ai ceva de obiectat să nu mai vii la mine cu probe neconcludente…”

Aşa că după 26 de ore petrecute pe drum, cu tot cu mese şi scaune am ajuns în sfârşit în lumea tristă şi reală în care trăim.

Ar trebui acum să zic că este finalul, dar nu este. Este doar începutul unui nou capitol la startul căruia mi-am dat seama că am pierdut prea mult timp pentru a trăi ce am trăit în această săptămînă.

NOUS ALLONS A MONTE CARLO!

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 25/05/2010 în Jurnal de Bord, MADRID

 

Etichete: , , , , , , , , , ,

Ziua 6. Infern şi paradis!

După miezul nopţii pluteam ireal pe străzile Madridului după Liga câştigată şi ca să nu sfidez prea mult legea gravitaţiei am plutit doar vreo 200 de m până la parcarea lui „Rooney”. De aici nu mai avea ce să se întâmple nasol, văzusem şi meciul, ieşisem şi în viaţă. Urma doar un drum calm de 2 zile spre casă. Ne-am urcat lejereanu în maşina cu toate geamurile intacte, am plătit parcarea, iar Cristi a cerut o scurtă pauză să lase berea în Madrid, că ar fi fost păcat să o care până la hotelul aflat în Wild West la 170 de kilometri. Dialogul care a urmat însă a fost unul epic. Întors cu forţe proaspete, Dumitrache (a se citi Dumitraş) a hotărât că nu mai timp de zăbovit şi mi-a transmis de la 10 m din faţa maşinii:

” – Hai băi nu porneşti farurile să plecăm odată? Ai luat şi cupa, hai naibii acasă…

– Ha ha ha. N-am luat nimic mă, au luat-o ăştia. Eu doar am fost aici.

– Bine mă, cum vrei tu…hai porneşte farurile.

– Ha ha…Mişto asta. Ar ţine dacă n-aş fi atât de fericit.

– Ce mă?

– Cum ce?

– Bă ce naiba ai? Ţi-au luat ăştia minţile? Hai porneşte farurile!

– Taci mă cu tâmpeniile că le-am pornit”

Băi tată băi… Să-mi pice ficatul pe caldarâmu ăla madrilen plin de recurgitările nemţilor care-şi băuseră minţile! Nu mai aveam faruri! Zero! KAPUT! Nimic! Şi acum a rămas o dilemă totală pentru mine ce s-a întâmplat în noaptea aia. O fi crezut „Rooney” că i-oi fi zis ceva de mamic-sa? Madrid…madre. Aiurea. N-avea cum să facă una ca asta. La ora 1, cu o lumină ca în sufragerie, am reuşit să ieşim din Madrid, dar ceea ce a urmat părea şi mai ireal decât finala. Cristi, relaxat pe scaunul din dreapta, îmi recita cu patos linia melodică din X Files, iar singurul meu obiectiv rămăsese să nu pierd din vizor stopurile celui din faţă. Aşa că un drum de o oră şi jumătate s-a transformat în unul de 4 ore!

Ultimele ore din noapte s-au consumat cu planuri duse până la extrem. Iarăşi să ne oprim la Hyundai? Nu mă, n-are rost! Am stat până la 6 dimineaţa, am controlat toate siguranţele (46 la număr), am citit tot manualul maşinii, dar PAULA Seling. Nimic. Aşa că putea fi doar o singură concluzie. Ne trezim dimineaţa la 9 şi tragem cât e ziua de lungă până se întunecă. Şi într-un stil pur aventurier ne-am trezit la ora 12:52, când recepţionista spanioleză ne-a sunat, iar din vreo 2 minute de monolog, din care unul dormeam, am înţeles spre final că dacă mai avem chef de moţăială „veinte euros mas”. Ce veinte euros băăăăi? Ai înnebunit? Cu încă 2 nopţi de dormit, fără apă şi fără mâncare mai aveam timp de privit soarele sălbatic. În 6 minute eram la maşină, iar în alte 12 eram deja pe autostrada spre Valencia. Dar farurile erau ultima mea grijă pentru că pe drum, la fiecare benzinării şi pe autostradă era spectacol. Sute de maşini de interişti, fulare agătaţe în geam, cântece date la maxim… Priceless!


Şi dă-i şi calcă şi pedală şi degeaba că de ce ne era frică n-am scăpat. Când începu luna să ne facă cu degeţelu mijlociu eram la 20 de km de Cannes, la vreo 400 de euro pe noapte. Şi de unde băi băiatule? Dacă vindeam tricourile şi fularele cu Inter eventual, că altfel mai greu. Aşa că am orbecăit până ne-am dat seama că suntem penibili şi am tras într-un sătuleţ din Franţa doar că ne plăcea numele. Villeneuve Loubet. Ce sătuleţ băi GPS-ule, că dimineaţa am realizat că m-ai adus în Paradis…

Dacă tot ajunsesem cu câteva zile înainte de ora normală de somn, am ieşit să vedem puţin le village şi am nimerit în „Le Ranch”, unde papa a fost de vis. Am cerut fajitas pentru 2 persoane şi am crezut că ne trezim cu o clătită învelită, dar ce a urmat ne-a uns direct la intestinu’ gros.


Seara a dispărut rapid, cu atât mai mult cu cât târziu în noapte am reuşit să descoperim şi care era problema cu farurile, iar din motive de self respect şi pentru a nu ne face de cocoa decizia a fost aceea de a rămâne o problemă cât de cât privată.

 
Un comentariu

Scris de pe 25/05/2010 în Jurnal de Bord, MADRID

 

Etichete: , , , , , , , , ,

Ziua 5. Ziua meciului…

Dimineaţa m-a lovit cu o emoţie foarte ciudată şi cu o rază de vreo 36 de grade care mă bronzase pervers pe genunchi în primele ore ale zilei. Aşa că decizia a fost destul de simplă. Odihnă pînă pe la ora 3 şi apoi 170 de km până la Madrid, cu gânduri de întoarcere perpedes, pentru că nu îmi imaginam cum voi putea scăpa cu maşina întreagă, mai ales că parcările urmau să fie închise. (şi culmea! Am avut dreptate! Zeci de maşini au traversat fără geamuri autostrada Spania-Franţa!) Ajuns în Madrid am stabilizat GPS-ul pe Santiago Bernabeu şi ne-am dus până în primul baraj de Poliţie…unde ce dracu să le spui ălora să te lase să treci? Să le arăţi paşaport, să le dai o şpăguţă? Într-un moment ireal am deschis torpedoul, unde aveam un carton pe care scria mare: „PARKING, Parcare, România – Israel…” bla bla bla, data meciului, Pepsi, sponsor… deci nici o legătură! Băi Bibi băi… când a dat miliţianu de Madrid din mână să trecem, am zis că mi-a pus insolaţia mâna în cap. Şi dă-i şi urlă şi Forza Inter şi „Giozee Muriiiniiio” şi parcare subterană la 200 de metri de stadion. Parfum de Madrid! Atât de parfum încât parcagiul a devenit fratele meu spaniol! El vorbea doar spaniolă, eu vorbeam italiană şi engleză, eu înţelegeam 2 cuvinte din 10, el nu înţelegea niciunul, dar a fost ca bibicu’! Şi numele lui nici nu mai conta pentru că l-am poreclit urgent „Rooney”, pentru că asta scria pe tricoul lui.  El explica şi eu… „si, si…claro!”

Nu credeam că o să întâlnesc oameni mai cretini ca mine, dar m-am înşelat. În parcare am dat peste 2 fani veniţi din fundul Austriei, care s-au gândit că n-are rost să piardă timpul odihnindu-se o noapte aşa că au băgat 21 de ore aţă pînă în Madrid… cu un copil de 1 an în maşină!!!

Când am ieşit din parcare, unde aveam o briză de vis, m-am trezit într-un spa. Mai exact într-o saună. 38 de grade, mai exact cam 1 litru de apă pentru fiecare 10 grade în cele 7 ore pe care le-am petrecut la meciul pe care doar îl visam în urmă cu câteva luni. Poate şi de aia m-a luat cu emocion puternic când m-am trezit pe stadion, înconjurat de zeci de mii de interişti care scandau melodiile sufletului meu. Acasă probabil aş fi fost un descreierat, dar acolo m-a încercat un sentiment de calm pe care nu îl pot explica nici acum.


Ar fi şi incorect din acest moment să trec peste spectacolul care a fost înaintea partidei, pentru că mi-am ridicat falca de pe genunchi doar când am realizat că mai erau doar câteva secunde până să înceapă meciul. O întreagă poveste pentru o deschidere de finală de Ligă, pe care nu o voi uita veci…

Despre meci în sine nu sunt foarte multe de spus. De fapt ar fi extrem de multe de spus, dar eu nu găsesc cuvintele potrivite prin care să vă fac să înţelegeţi ceea ce am trăit. Un prim gol care m-a pus în genunchi, cu un urlet constant de vreo 2 minute, care m-a lăsat fără voce pînă la vama din Stamora Moraviţa. Am realizat rapid că Mourinho va pierde extrem de greu această finală, iar eu am reuşit să fiu pe stadion la unul din cele mai mari momente din istoria lui Inter, dacă nu cumva chiar cel mai mare. Psihoterapeutul încerca să mă convingă că mă bucur prea devreme şi ţanţoş cu tricoul lui dorea să le arate tuturor că şi în România sunt oameni care iubesc cu adevărat fotbalul…sau care iubesc fotbalul adevărat. Hohotele din final aş fi vrut să le ţin doar pentru mine, dar mi-a fost imposibil cînd la doar 20 de metri de mine Zanetti a fost ridicat pe umeri şi a celebrat încununarea unei cariere extraordinare.




 
Scrie un comentariu

Scris de pe 25/05/2010 în Jurnal de Bord, MADRID

 

Etichete: , , , , ,

Visez… Me voy a Madrid!

Pentru că THE ONE are mereu nişte căi doar de el ştiute, astăzi am reuşit să intru în posesia biletului care părea doar un vis extrem de îndepărtat. Nici nu ştiu cum să descriu sentimentul. O finală de Champions League în care să vad Inter-ul era în topul bucket listului meu. Booooonnn… Dar pînă atunci îmi pierd nopţile căutînd un traseu cît mai adevărat care va avea punctul de mijloc în Madrid, pe 22 de mayo. Deocamdată arată în felul următor. Timişoara-Serbia-Croaţia-Slovenia-Austria-Italia-Franţa-Spania cu un retur puţin mai complicat. Totuuul…cu poze bineînţeles. Asta dacă vă pasă. Dacă nu…să fiţi sănătoşi! FORZA INTER!!!

PS: Mihai ti-am zis ca vin?

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 10/05/2010 în Distracţie

 

Etichete: ,