Ziua 7. Ultima şi o concluzie

Da! Era clar. Prima privire aruncată de pe balcon m-a convins dimineaţa că ajunsesem în Paradis. Şi pentru că spuneam de o concluzie, ea este una simplă. TREBUIE să revenim în acel loc pentru că este absolut fantastic! Iar promisiunea este că data viitoare acţiunea se va petrece şi cu consoarte pentru că în alte cuplaje tinde să devină trist. Un peisaj fantastic, la doar cîţiva km de Cannes, Nice şi Monte Carlo. Iar preţurile sunt departe de tot de cele din locurile unde litrul de motorină te costă cât un sejur la Mamaia. Aşa că dacă aveţi posibilitatea ţineţi minte trei cuvinte… Credeaţi că o bag p-aia cu Vadim Tudor Preşedinte? Nu… Villeneuve Loubet e oraşul, iar hotelul Bahia. Iar hotelierul la fel de priceless ca alte multe momente. Un fel de Louis de Funes atemporal.

După episodul ăsta drumul de întoarcere nu avea cum să fie decât unul trist. Unul pe care am încercat să-l împrospătez cu promisiunea că nu voi rata SuperCupa Europei care se va juca la Monte Carlo peste 3 luni.  Am rămas şi cu dialogurile din cei 1500 de km  până acasă, iar unele le voi uita foarte greu. Am plecat cu intenţia de a conduce maxim 700 de km, iar după 1300 Cristi era şocat că încă văd drumurile. Era doar o iluzie însă pentru că mergeam din instinct. Iar el, tolănit cu scaunul pe spate şi cu pernele pentru care m-a luat la mişto toată săptămâna… Vaaaaiiii! Am uitat de perne! Trebuie să deschid o paranteză…

Om cu capul pe umeri, am decis să iau de acasă o pernuţă care să-mi aline drumul. Iar când eram pe scaunul din dreapta era ca un film frumos într-o seară târzie. Dar au urmat o grămadă de dialoguri care includ perna, aşa că nu aveam cum să evit subiectul!

Înainte de meci, Cristi foarte sincer şi exasperat de uzul excesiv al pilotei în maşină m-a provocat…

– Ia-ţi şi tu perna cu tine! Cum naiba o laşi în hotel?

– Pentru ce să o iau până la Madrid că avem 200 de km!

– Băi păi eşti dus? O iei frumos cu tine în stadion, te duci pe Row 8 Seat 1 şi te sprijini frumos pe-o rână…

La întoarcere, după ore întregi  în care am condus ca un bezmetic, în plină beznă şi rupt de oboseală am îndrăznit să deschid un dialog cu „Dumitraş”

– Vezi că ne apropiem de o gheretă din asta. Ia şi tu monedele din torpedo să plătim…

– Pfff…Hai mă… Nu mă ridic că îmi cade perna!

Iar ca să închidem subiectul perna trebuie să trec la alte dialoguri pe care trebuie să le scriu pentru a nu le uita. Chiar dacă nu veţi înţelege nimic din ele şi nu vi se vor părea amuzante, mie mi se păreau de Emmy după 14 ore de condus pe autostradă. Aşa că la 170 de km pe oră, pentru că ochii mei erau concentraţi doar la 30 de m în faţă, nu mai vedeam şi ce urma peste 1 km. Aşa că replicile veneau scurt…

– Încetineşte şi tu puţin că le stingi luminile la ăştia în vamă…

SAU

– Sigur nu vrei să conduc şi eu?

– Cum naiba să conduci mă, eşti nebun? N-am mai frânat din Franţa…

Depresia de care vorbeam în posturile anterioare s-a prelungit şi din cauza glumelor celui care trebuia să fie psihologul personal.

– Câţi km mai avem până în vama cu Serbia că nu mai suport!

– Maxim 5, 6…Cel mult 20!

După vreo 70 de km mi-am permis să întreb din nou

– Hai bă uită-te şi tu pe hartă şi zi-mi câţi km mai avem!

– 4…

După încă 50 n-am mai riscat…

În final, ar fi de adăugat doar faptul că după o săptămână de crimă nocturnă din punct de vedere al sforăitului am îndrăznit să-l înregistrez pe Dumitraş în timp ce mă temeam că-mi va sparge geamurile de la maşină. Şi deşi era la un pas să-mi dezintegreze şi difuzorul telefonului, răspunsul m-a descumpănit.

„Te rog data viitoare când mai ai ceva de obiectat să nu mai vii la mine cu probe neconcludente…”

Aşa că după 26 de ore petrecute pe drum, cu tot cu mese şi scaune am ajuns în sfârşit în lumea tristă şi reală în care trăim.

Ar trebui acum să zic că este finalul, dar nu este. Este doar începutul unui nou capitol la startul căruia mi-am dat seama că am pierdut prea mult timp pentru a trăi ce am trăit în această săptămînă.

NOUS ALLONS A MONTE CARLO!

 

Ziua 6. Infern şi paradis!

După miezul nopţii pluteam ireal pe străzile Madridului după Liga câştigată şi ca să nu sfidez prea mult legea gravitaţiei am plutit doar vreo 200 de m până la parcarea lui „Rooney”. De aici nu mai avea ce să se întâmple nasol, văzusem şi meciul, ieşisem şi în viaţă. Urma doar un drum calm de 2 zile spre casă. Ne-am urcat lejereanu în maşina cu toate geamurile intacte, am plătit parcarea, iar Cristi a cerut o scurtă pauză să lase berea în Madrid, că ar fi fost păcat să o care până la hotelul aflat în Wild West la 170 de kilometri. Dialogul care a urmat însă a fost unul epic. Întors cu forţe proaspete, Dumitrache (a se citi Dumitraş) a hotărât că nu mai timp de zăbovit şi mi-a transmis de la 10 m din faţa maşinii:

” – Hai băi nu porneşti farurile să plecăm odată? Ai luat şi cupa, hai naibii acasă…

– Ha ha ha. N-am luat nimic mă, au luat-o ăştia. Eu doar am fost aici.

– Bine mă, cum vrei tu…hai porneşte farurile.

– Ha ha…Mişto asta. Ar ţine dacă n-aş fi atât de fericit.

– Ce mă?

– Cum ce?

– Bă ce naiba ai? Ţi-au luat ăştia minţile? Hai porneşte farurile!

– Taci mă cu tâmpeniile că le-am pornit”

Băi tată băi… Să-mi pice ficatul pe caldarâmu ăla madrilen plin de recurgitările nemţilor care-şi băuseră minţile! Nu mai aveam faruri! Zero! KAPUT! Nimic! Şi acum a rămas o dilemă totală pentru mine ce s-a întâmplat în noaptea aia. O fi crezut „Rooney” că i-oi fi zis ceva de mamic-sa? Madrid…madre. Aiurea. N-avea cum să facă una ca asta. La ora 1, cu o lumină ca în sufragerie, am reuşit să ieşim din Madrid, dar ceea ce a urmat părea şi mai ireal decât finala. Cristi, relaxat pe scaunul din dreapta, îmi recita cu patos linia melodică din X Files, iar singurul meu obiectiv rămăsese să nu pierd din vizor stopurile celui din faţă. Aşa că un drum de o oră şi jumătate s-a transformat în unul de 4 ore!

Ultimele ore din noapte s-au consumat cu planuri duse până la extrem. Iarăşi să ne oprim la Hyundai? Nu mă, n-are rost! Am stat până la 6 dimineaţa, am controlat toate siguranţele (46 la număr), am citit tot manualul maşinii, dar PAULA Seling. Nimic. Aşa că putea fi doar o singură concluzie. Ne trezim dimineaţa la 9 şi tragem cât e ziua de lungă până se întunecă. Şi într-un stil pur aventurier ne-am trezit la ora 12:52, când recepţionista spanioleză ne-a sunat, iar din vreo 2 minute de monolog, din care unul dormeam, am înţeles spre final că dacă mai avem chef de moţăială „veinte euros mas”. Ce veinte euros băăăăi? Ai înnebunit? Cu încă 2 nopţi de dormit, fără apă şi fără mâncare mai aveam timp de privit soarele sălbatic. În 6 minute eram la maşină, iar în alte 12 eram deja pe autostrada spre Valencia. Dar farurile erau ultima mea grijă pentru că pe drum, la fiecare benzinării şi pe autostradă era spectacol. Sute de maşini de interişti, fulare agătaţe în geam, cântece date la maxim… Priceless!

Şi dă-i şi calcă şi pedală şi degeaba că de ce ne era frică n-am scăpat. Când începu luna să ne facă cu degeţelu mijlociu eram la 20 de km de Cannes, la vreo 400 de euro pe noapte. Şi de unde băi băiatule? Dacă vindeam tricourile şi fularele cu Inter eventual, că altfel mai greu. Aşa că am orbecăit până ne-am dat seama că suntem penibili şi am tras într-un sătuleţ din Franţa doar că ne plăcea numele. Villeneuve Loubet. Ce sătuleţ băi GPS-ule, că dimineaţa am realizat că m-ai adus în Paradis…

Dacă tot ajunsesem cu câteva zile înainte de ora normală de somn, am ieşit să vedem puţin le village şi am nimerit în „Le Ranch”, unde papa a fost de vis. Am cerut fajitas pentru 2 persoane şi am crezut că ne trezim cu o clătită învelită, dar ce a urmat ne-a uns direct la intestinu’ gros.

Seara a dispărut rapid, cu atât mai mult cu cât târziu în noapte am reuşit să descoperim şi care era problema cu farurile, iar din motive de self respect şi pentru a nu ne face de cocoa decizia a fost aceea de a rămâne o problemă cât de cât privată.

 

Ziua 2. Slovenia-Italia şi primele gânduri…

Lejeeeeeer. Cam acesta este cuvântul pe care l-aş atribui celei de-a doua zile în care m-am trezit fără nici o jenă cât de târziu am putut. M-am dus frumos spre geam şi am primit rapid o lecţie de civilizaţie pentru că am putut observa cum sunt protejaţi copiii într-o ţară normală (poza1). Am coborât fandat la micul dejun, dar parcă nimerisem în Mall de 1 iunie. Hihihihi, iureş, urlete, scandal, muzică şi mulţi copii. Voci piţigăiate şi forfotă la doar 10 metri de masa mea, de îmi venea să cred că au pregătit spectacolul special pentru mine. Vrăjeală, pentru că într-un final am aflat că era ziua în care Slovenia îndeamnă copiii la sport. Aşa că într-un oraşel la 50 de km de Italia oamenii au luat treaba în serios  Într-un final însă a fost ambientul perfect pentru un ceai cu pâine şi gem într-o dimineaţă cu aer răcoros de Slovenia…

A urmat drumul de la Postojna până în Italia, la Savona, mai exact 600 de km. În cap! Scaunul din dreapta l-am transformat în hamac, m-am lungit ca Shaquille O’Neal la fel cum mi-au fost lungiţi şi nervii de Cristian, care a făcut tot posibilul să-mi demonstreze cât de mare şofer este. Mai exact pentru că la mine media era de 8.9 litri la 100 de km, iar la el era 7.7. Şi să vezi umilinţă şi recunoştinţă din partea mea. „U are the greatest Batman Batman!”. Iar replica zilei a fost tot la acest moment: „Să-i su.i pu..@ lui Angela Merkel”

Când dădea să mă învăluie somnu’ Cristinel a sărit de am zis că i-a fugit consumul la cel puţin 7.8. Când colo era doar un Maserati, care până la urmă ne-a scos din plictiseală. I-am făcut şi o aroganţă şi l-am lăsat să ne depăşească doar ca să-l vedem mai bine, dar imediat am fost călcaţi în picioare de un motorist care a ars-o de a răsunat toată valea…

Ne-am dat seama imediat după aia şi că suntem foarte stresaţi pentru că mesajul de mai jos a fost recepţionat prea de aproape…

Însă imediat cum am ajuns în apropiere de Savona parcă totul s-a schimbat. Paradis, care părea de neatins până când am ajuns în oraşul propriu-zis. Aici am văzut o mai multe românisme, dar nimic nu poate tăia peisajele şi senzaţia pe care o ai când vezi că Mediterana ţi se loveşte de hotel. Nici măcar n-am încercat glume de genul „hai la barca mea” pentru că ar fi fost prea trist. Un oraş din Italia care oricând poate fi o reprezentanţă de iahting…

Fuga la plajă părea o idee senzaţională şi chiar a fost! Imagini de vis, nisip fin. Totul a fost perfect până când am luat geniala decizie de a intra măcar cu picioarele în apă. În secunda în care am simţit-o pe picioare m-am văzut deja alergând cei 2 kilometri până la hotel şi urinând instant din cauza celor -10 de grade pe care părea că le are Mediterana de vis…

Aşa că după ce mi-am şi îndeplinit visul neodorit am luat-o uşor pentru o papa de seară şi am nimerit la 2 turcaleţi. Kebăbărie, shaormerie, s.a.m.d. Păreau specialişti şi le-am acordat toată încrederea. Aşa că am luat…pizza.

La ieşire însă am avut parte de surpriza zilei. Perete în perete cu shaormeria respectivă era ceea ce vedeţi mai jos. Savona a fost doar o oprire pe care am calculat-o cât mai bine pentru a ieşi ieftin şi a avea un drum cât mai lejer. Dar am dat peste un FAN CLUB Inter despre care am aflat că este unul din cele mai mari din Italia. Iar ceea ce a fost înăuntru va rămâne ceva doar pentru sufletul meu, pentru că a fost prea special…

Şi m-a pus serios pe gânduri. Momentul se apropie tot mai rapid şi ideile sunt tot mai multe. Măcar mai am două zile în care pot să visez… FORZA INTER!

 

Ironia Gazetei

Italia a suferit una din cele mai ruşinoase înfrîngeri din ultimii ani. Egiptul a învins echipa lui Lippi la Cupa Confederaţiilor, într-un meci în care au alergat ca la un maraton şi au demonstrat ce poate face pasiunea în fotbal. Prima ştire de pe gazzetta.it spune totul despre ceea ce înseamnă această înfrîngere pentru italieni…

 

Când fotbalul naşte pasiuni

Claudio Amendola este o personalitate în Italia. Şi în plus este şi mare fan al echipei Roma. Se ştie faptul că italienii sunt bolnavi după fotbal şi ar face orice pentru echipa preferată. Claudio vrea un tatuaj cu emblema celor de la Roma, dar primeşte emblema celor de la Lazio. De la Scherzi a Parte…

 

Aşa am o stare de…vaffanculo!

O melodie care exprimă perfect…totul.

 

Farmecul vieţii

Şi ca să continuăm în aceeaşi linie vă mai propun două momente ca să vă daţi seama ce înseamnă spiritul lui Inter, dacă încă nu sunteţi fani. În primul meci Sampdoria conduce cu 2-0 în minutul 88. Rămîne să vedeţi voi ce se întîmplă. Iar în cel de-al doilea juventus conduce cu 1-0 în minutul 92, iar portarul lui Inter urcă în careu.

 

Începe balul!

Duminică, cel mai puternic fotbal din lume după spusele multora va auzi fluierul de start. Inter va intra prima în scenă în Supercupa Italiei contra eternei rivale din ultimii ani, Roma. Alte echipe nu au reuşit să ţină pasul sau şi-au ispăşit pedepsele după ce au făcut blaturi ordinare. 58 de antrenori din cei 80 din primele două ligi au votat că tot Inter va fi cea care va lua campionatul. Cu toate acestea Inter nu a făcut însă transferuri notabile. Mancini de la Roma, care în ultimele luni trecea printr-o perioadă foarte proastă şi Muntari de la Udinese, care în pregătiri a impresionat. Tot aici se poate trece şi revenirea lui Adriano după cele 6 luni de exil în Brazilia, unde a fost recuperat. Pentru pasionaţii care vor să vadă cum Mourinho va cuceri primul trofeu la Inter varianta în România este BoomTv. Duminică seara, ora 21:45

În filmuleţele de mai jos aveţi ocazia să vedeţi pe scurt ce s-a întîmplat în sezonul trecut. Primul are un comentariu extraordinar, iar al doilea nu are nevoie de comentarii…