De ce spune Răzvan că avem ghinion?

În primul rând pentru că jucăm în roşu. Dacă jucam în galben cu albastru poate aveam şi noi noroc precum suedezii de mai jos. E clar un blestem mondial asupra naţionalei şi „treisă” să facem ceva ca să schimbăm totul.

 

Trei meciuri

A fost o saptămână plină şi un singur meci s-a ridicat la nivelul aşteptărilor. Este vorba de Poli – Dinamo. Din păcate nu l-am văzut live, dar Timişoara a scăpat în sfârşit de ultimul complex de capitală. M-a impresionat Bonfim şi Parks, care rămâne un jucător de neînţeles pentru mine. Şi mai mult m-a impresionat poza din ProSport cu Gh. Chivorchian înconjurat de zeci de fani care intraseră pe teren.În rest trebuie învăţat că un meci cu Dinamo este într-adevăr unul deosebit, dar nu meciul vieţii. Un meci special, dar care aduce tot trei puncte. Aşa că dacă nu este dublat de o victorie în deplasare peste câteva zile, iar va apărea ceaţa.

Ah şi mai sus am greşit. Am zis că a fost singurul meci care s-a ridicat la nivelul aşteptărilor. Şi Barca-Inter a fost exact la nivelul aşteptărilor. Singura emoţie a fost ca Inter să nu ia vreo 6, dar băieţii de Espana au fost de bun simţ şi au realizat rapid că joacă cu o echipă ruptă în…

La final, meciul Urziceniul. Eroism, dăruire, angajament, cel mai mare rezultat din ultimii zece ani, victorie istorică. Acestea au fost adjectivele. Pentru mine este mult mai simplu. Aşezare bună în teren şi bulan cît cuprinde. Da cât cuprinde nene!!!!!! Să baţi cu 1-0 după ce scapi de două bare şi la ultima fază din prima repriză ăla să şi-o bage în poarta. Într-adevăr. Uriaşă performanţă. La fel ca la Glasgow. Nu am auzit de multă vreme ca o echipă să bată cu 4-1, cu 3 autogoluri! La final un pariu. Stuttgart bate lejer în meciul decisiv.

 

Iubiţi fotbalul românesc!

Iubiţi-l aşa infectat cum este! Aşa plin de blaturi şi de mizerie. Aseară am văzut imaginea asta şi nu mi-a venit să cred. Există şi un astfel de fotbal cu centrali dezaxaţi…

 

SPERANŢA pentru Naţională

Ştiţi că există acel tip de antrenor care este bun numai pentru echipa naţională sau numai pentru un anumit club? Sunt foarte multe de spus după meciul dintre România şi Serbia şi voi cădea în patima aceasta doar pentru două concluzii. Contra a fost cel mai bun jucător al românilor, drept urmare ar fi o nebunie să se retragă acum. În al doilea rând îmi pare extrem de  rău că această victorie umbreşte golul monumental marcat de Marica. Finalizarea după pasa lui Mutu se poate vedea doar la un atacant de mare clasă. Tocmai de aceea pentru mine este o enigmă uriaşă de ce Marica este şters total la Stuttgart, iar la naţională marchează goluri pe bandă rulantă…

Ideea postării este însă alta. Nu am pierdut nici din cauza vântului, nici a arbitrilor şi nici a ghinionului. Am pierdut pentru că jucătorii care sînt convocaţi constant la naţionala lui Piţurcă nu au valoare. Sînt însă 4 sau 5 excepţii, iar pe spatele acestora ar trebui să înceapă cu adevărat reconstrucţia. Mutu, Chivu, Contra, Lobonţ sau Marica trebuie să ducă greul în continuare. Federaţiei îi lipseşte ceva foarte important însă. CURAJUL. Curajul de a aduce un antrenor despre care se ştie că este capabil să formeze cu adevărat o echipă. Dacă mă gîndeam vreodată cum poate arăta o echipă fără jucători la mijlocul terenului, astăzi am văzut-o.

Şi acum urmează exerciţiul la care avem şi dovada că poate exista un rezultat pozitiv. Vă amintiţi jocul Italiei de la Euro? Vă amintiţi evoluţiile Italiei sub comanda lui Donadoni? Federaţia de Fotbal din Italia a spus NU. Nu ne mai păcălim. Nu jucăm nimic! L-au readus la naţională pe Marcello Lippi care poate antrena două echipe. Juventus sau naţionala Italiei. Dar le poate antrena! Nu păcăleşte pe nimeni! Şi Lippi a început reconstrucţia, iar după cinci meciuri Italia este liderul grupei cu 13 puncte, la 8 puncte distanţă de locul 3. Primul unsprezece al Italiei la meciul cu România de la Euro era următorul: Buffon – Zambrotta, Panucci, Chiellini, Grosso – Camoranesi, De Rossi, Perrotta – Pirlo – Toni, Del Piero. Ştiţi cum arătau unsprezecele Italiei care a terminat meciul cu Muntenegru, unde a învins cu 2-0. Buffon – Zambrotta, Cannavaro, Chiellini, Grosso – Pepe, Palombo, De Rossi – Brighi – Pazzini, Quagliarella. Cu menţiunea că Fabio Cannavaro a fost suspendat pentru meciul cu România, Lippi a schimbat 6 jucători de bază! Şi ştiţi cine mai era pe bancă astăzi? Amelia, Motta, Gamberini şi Giuseppe Rossi. ?!?! Şi apropo. Ştiţi cine este Pepe? Este Simone Pepe (24 de ani), de la Udinese şi a dat o centrare perfectă la golul de 2-0 al lui Pazzini. Şi a fost convocat în locul lui Cassano care a replicat: „Niciodată nu mi-a plăcut piperul…”. Naţionalele nu au nevoie de vrăjeli şi de şmecheraşi. Au nevoie de valoare şi de dorinţă de afirmare…

Cum ar juca oare România cu Lucescu sau Boloni pe bancă şi cu următorul 11?

Lobonţ – Contra, Galamaz, Chivu, Raţ – C. Doman, Alexa, Max Nicu, Cristian Tănase – Mutu, Marica

Măcar aşa o data. De-o mică speranţă…

 

Fotbalul de poveste

Astăzi fotbalul înseamnă bani. În stînga, în dreapta, euro, dolari, comisoane, premii pentru cîştigarea trofeelor şi cîteodată spectacol în teren. Fotbaliştii au pierdut bucuria de a-şi face practic meseria. Au uitat să se bucure de fotbal. Zicu a avut nevoie de o semi-dramă pentru a uita de indolenţa care îl caracteriza înainte de a fi împrumutat la Rapid. În ultimul secol fotbalul a cîştigat cu siguranţă foarte mulţi fani, dar şi-a pierdut parfumul. Salariile unor jucători sunt chiar perverse, 150.000 de euro pe săptămînă. Nu trebuie uitat niciodată însă, că fotbalul a însemnat altceva. A însemnat mult mai multă pasiune.

Am avut noroc zilele acestea să regăsesc cartea pe care am citit-o prima oară în liceu: „Zile şi nopţi pe stadion”, de Ioan Chirilă. Nea Vanea povesteşte aici o discuţie cu Kozovici, care a jucat la Ripensia Timişoara şi care are în palmares al doilea meci internaţional al României, din 1923!!! Citiţi mai jos un fragment dacă sunteţi curioşi cît de mult s-a schimbat fotbalul în 85 de ani… Aşadar, Kozovici îi povesteşte lui Ioan Chirilă o mică parte din viaţa sa de fotbalist

<<„Pentru meciul de duminică făceam întotdeauna antrenamente destul de serioase. Dar le încheiam mereu cu un pariu. Eu aveam o degajare puternică şi atunci îi provocam pe toţi. Mă aşezam tocmai în partea opusă a terenului, tot la 11 m. (…) Era un simplu joc, pe o bere, dar în jocul acesta ne antrenam forţa şutului fără chiar să ne dăm seama. N-aveam conspecte, dar aveam timp şi mereu o mare poftă de joc. Pe jucătorii de astăzi îi plâng. Îi văd mereu ba în autocar, ba în grup, ba la masă, ba în faţă la hotel, nu care cumva să se depărteze că cine ştie ce nenorocire de mai întîmplă… Eu sâmbătă seara făceam o baie bună, nu în cantonament, că nici nu exista pe vremea aia. Mă făceam fercheş şi mă duceam la bal. Astăzi dacă s-ar întâmpla ca un jucător să meargă la bal, sau la discotecă cum îi ziceţi voi, ar fi suspendat din viaţa sportivă… Mă duceam la bal pentru că fotbalul era un joc de plăcere, de duminică după-amiaza, şi nu avea dreptul să ne strice sâmbăta. Eu fiind un bun dansator nu pierdeam nici un dans. Dar totul se încheia la miezul nopţii. Nu-mi permiteam niciodată luxul de a rămâne mai târziu, spre ziuă, cu prietenii mei nefotbalişti. Când ceasul de la Lahovary bătea miezul nopţii, ajungeam acasă unde mă aştepta tata. Bătrânul era mezelar, iar eu calfa lui cea mai bună la facerea crenvurştilor. Aşa lucram pînă aproape de prânz. Apoi mâncam bine, cu câteva ceasuri înainte de joc, cum scrie şi astăzi la carte, iar la meci eram un nou-născut. Ce frumoasă erai tinereţe!” În acest moment al discuţiei cineva l-a întrebat pe bătrânul Kozovici: „Dar când mai dormeai moşule?” „Dormeam în pauză, ca Napoleon, flăcăule””