Ziua 7. Ultima şi o concluzie

Da! Era clar. Prima privire aruncată de pe balcon m-a convins dimineaţa că ajunsesem în Paradis. Şi pentru că spuneam de o concluzie, ea este una simplă. TREBUIE să revenim în acel loc pentru că este absolut fantastic! Iar promisiunea este că data viitoare acţiunea se va petrece şi cu consoarte pentru că în alte cuplaje tinde să devină trist. Un peisaj fantastic, la doar cîţiva km de Cannes, Nice şi Monte Carlo. Iar preţurile sunt departe de tot de cele din locurile unde litrul de motorină te costă cât un sejur la Mamaia. Aşa că dacă aveţi posibilitatea ţineţi minte trei cuvinte… Credeaţi că o bag p-aia cu Vadim Tudor Preşedinte? Nu… Villeneuve Loubet e oraşul, iar hotelul Bahia. Iar hotelierul la fel de priceless ca alte multe momente. Un fel de Louis de Funes atemporal.

După episodul ăsta drumul de întoarcere nu avea cum să fie decât unul trist. Unul pe care am încercat să-l împrospătez cu promisiunea că nu voi rata SuperCupa Europei care se va juca la Monte Carlo peste 3 luni.  Am rămas şi cu dialogurile din cei 1500 de km  până acasă, iar unele le voi uita foarte greu. Am plecat cu intenţia de a conduce maxim 700 de km, iar după 1300 Cristi era şocat că încă văd drumurile. Era doar o iluzie însă pentru că mergeam din instinct. Iar el, tolănit cu scaunul pe spate şi cu pernele pentru care m-a luat la mişto toată săptămâna… Vaaaaiiii! Am uitat de perne! Trebuie să deschid o paranteză…

Om cu capul pe umeri, am decis să iau de acasă o pernuţă care să-mi aline drumul. Iar când eram pe scaunul din dreapta era ca un film frumos într-o seară târzie. Dar au urmat o grămadă de dialoguri care includ perna, aşa că nu aveam cum să evit subiectul!

Înainte de meci, Cristi foarte sincer şi exasperat de uzul excesiv al pilotei în maşină m-a provocat…

– Ia-ţi şi tu perna cu tine! Cum naiba o laşi în hotel?

– Pentru ce să o iau până la Madrid că avem 200 de km!

– Băi păi eşti dus? O iei frumos cu tine în stadion, te duci pe Row 8 Seat 1 şi te sprijini frumos pe-o rână…

La întoarcere, după ore întregi  în care am condus ca un bezmetic, în plină beznă şi rupt de oboseală am îndrăznit să deschid un dialog cu „Dumitraş”

– Vezi că ne apropiem de o gheretă din asta. Ia şi tu monedele din torpedo să plătim…

– Pfff…Hai mă… Nu mă ridic că îmi cade perna!

Iar ca să închidem subiectul perna trebuie să trec la alte dialoguri pe care trebuie să le scriu pentru a nu le uita. Chiar dacă nu veţi înţelege nimic din ele şi nu vi se vor părea amuzante, mie mi se păreau de Emmy după 14 ore de condus pe autostradă. Aşa că la 170 de km pe oră, pentru că ochii mei erau concentraţi doar la 30 de m în faţă, nu mai vedeam şi ce urma peste 1 km. Aşa că replicile veneau scurt…

– Încetineşte şi tu puţin că le stingi luminile la ăştia în vamă…

SAU

– Sigur nu vrei să conduc şi eu?

– Cum naiba să conduci mă, eşti nebun? N-am mai frânat din Franţa…

Depresia de care vorbeam în posturile anterioare s-a prelungit şi din cauza glumelor celui care trebuia să fie psihologul personal.

– Câţi km mai avem până în vama cu Serbia că nu mai suport!

– Maxim 5, 6…Cel mult 20!

După vreo 70 de km mi-am permis să întreb din nou

– Hai bă uită-te şi tu pe hartă şi zi-mi câţi km mai avem!

– 4…

După încă 50 n-am mai riscat…

În final, ar fi de adăugat doar faptul că după o săptămână de crimă nocturnă din punct de vedere al sforăitului am îndrăznit să-l înregistrez pe Dumitraş în timp ce mă temeam că-mi va sparge geamurile de la maşină. Şi deşi era la un pas să-mi dezintegreze şi difuzorul telefonului, răspunsul m-a descumpănit.

„Te rog data viitoare când mai ai ceva de obiectat să nu mai vii la mine cu probe neconcludente…”

Aşa că după 26 de ore petrecute pe drum, cu tot cu mese şi scaune am ajuns în sfârşit în lumea tristă şi reală în care trăim.

Ar trebui acum să zic că este finalul, dar nu este. Este doar începutul unui nou capitol la startul căruia mi-am dat seama că am pierdut prea mult timp pentru a trăi ce am trăit în această săptămînă.

NOUS ALLONS A MONTE CARLO!

 

Ziua 6. Infern şi paradis!

După miezul nopţii pluteam ireal pe străzile Madridului după Liga câştigată şi ca să nu sfidez prea mult legea gravitaţiei am plutit doar vreo 200 de m până la parcarea lui „Rooney”. De aici nu mai avea ce să se întâmple nasol, văzusem şi meciul, ieşisem şi în viaţă. Urma doar un drum calm de 2 zile spre casă. Ne-am urcat lejereanu în maşina cu toate geamurile intacte, am plătit parcarea, iar Cristi a cerut o scurtă pauză să lase berea în Madrid, că ar fi fost păcat să o care până la hotelul aflat în Wild West la 170 de kilometri. Dialogul care a urmat însă a fost unul epic. Întors cu forţe proaspete, Dumitrache (a se citi Dumitraş) a hotărât că nu mai timp de zăbovit şi mi-a transmis de la 10 m din faţa maşinii:

” – Hai băi nu porneşti farurile să plecăm odată? Ai luat şi cupa, hai naibii acasă…

– Ha ha ha. N-am luat nimic mă, au luat-o ăştia. Eu doar am fost aici.

– Bine mă, cum vrei tu…hai porneşte farurile.

– Ha ha…Mişto asta. Ar ţine dacă n-aş fi atât de fericit.

– Ce mă?

– Cum ce?

– Bă ce naiba ai? Ţi-au luat ăştia minţile? Hai porneşte farurile!

– Taci mă cu tâmpeniile că le-am pornit”

Băi tată băi… Să-mi pice ficatul pe caldarâmu ăla madrilen plin de recurgitările nemţilor care-şi băuseră minţile! Nu mai aveam faruri! Zero! KAPUT! Nimic! Şi acum a rămas o dilemă totală pentru mine ce s-a întâmplat în noaptea aia. O fi crezut „Rooney” că i-oi fi zis ceva de mamic-sa? Madrid…madre. Aiurea. N-avea cum să facă una ca asta. La ora 1, cu o lumină ca în sufragerie, am reuşit să ieşim din Madrid, dar ceea ce a urmat părea şi mai ireal decât finala. Cristi, relaxat pe scaunul din dreapta, îmi recita cu patos linia melodică din X Files, iar singurul meu obiectiv rămăsese să nu pierd din vizor stopurile celui din faţă. Aşa că un drum de o oră şi jumătate s-a transformat în unul de 4 ore!

Ultimele ore din noapte s-au consumat cu planuri duse până la extrem. Iarăşi să ne oprim la Hyundai? Nu mă, n-are rost! Am stat până la 6 dimineaţa, am controlat toate siguranţele (46 la număr), am citit tot manualul maşinii, dar PAULA Seling. Nimic. Aşa că putea fi doar o singură concluzie. Ne trezim dimineaţa la 9 şi tragem cât e ziua de lungă până se întunecă. Şi într-un stil pur aventurier ne-am trezit la ora 12:52, când recepţionista spanioleză ne-a sunat, iar din vreo 2 minute de monolog, din care unul dormeam, am înţeles spre final că dacă mai avem chef de moţăială „veinte euros mas”. Ce veinte euros băăăăi? Ai înnebunit? Cu încă 2 nopţi de dormit, fără apă şi fără mâncare mai aveam timp de privit soarele sălbatic. În 6 minute eram la maşină, iar în alte 12 eram deja pe autostrada spre Valencia. Dar farurile erau ultima mea grijă pentru că pe drum, la fiecare benzinării şi pe autostradă era spectacol. Sute de maşini de interişti, fulare agătaţe în geam, cântece date la maxim… Priceless!

Şi dă-i şi calcă şi pedală şi degeaba că de ce ne era frică n-am scăpat. Când începu luna să ne facă cu degeţelu mijlociu eram la 20 de km de Cannes, la vreo 400 de euro pe noapte. Şi de unde băi băiatule? Dacă vindeam tricourile şi fularele cu Inter eventual, că altfel mai greu. Aşa că am orbecăit până ne-am dat seama că suntem penibili şi am tras într-un sătuleţ din Franţa doar că ne plăcea numele. Villeneuve Loubet. Ce sătuleţ băi GPS-ule, că dimineaţa am realizat că m-ai adus în Paradis…

Dacă tot ajunsesem cu câteva zile înainte de ora normală de somn, am ieşit să vedem puţin le village şi am nimerit în „Le Ranch”, unde papa a fost de vis. Am cerut fajitas pentru 2 persoane şi am crezut că ne trezim cu o clătită învelită, dar ce a urmat ne-a uns direct la intestinu’ gros.

Seara a dispărut rapid, cu atât mai mult cu cât târziu în noapte am reuşit să descoperim şi care era problema cu farurile, iar din motive de self respect şi pentru a nu ne face de cocoa decizia a fost aceea de a rămâne o problemă cât de cât privată.

 

Ziua 5. Ziua meciului…

Dimineaţa m-a lovit cu o emoţie foarte ciudată şi cu o rază de vreo 36 de grade care mă bronzase pervers pe genunchi în primele ore ale zilei. Aşa că decizia a fost destul de simplă. Odihnă pînă pe la ora 3 şi apoi 170 de km până la Madrid, cu gânduri de întoarcere perpedes, pentru că nu îmi imaginam cum voi putea scăpa cu maşina întreagă, mai ales că parcările urmau să fie închise. (şi culmea! Am avut dreptate! Zeci de maşini au traversat fără geamuri autostrada Spania-Franţa!) Ajuns în Madrid am stabilizat GPS-ul pe Santiago Bernabeu şi ne-am dus până în primul baraj de Poliţie…unde ce dracu să le spui ălora să te lase să treci? Să le arăţi paşaport, să le dai o şpăguţă? Într-un moment ireal am deschis torpedoul, unde aveam un carton pe care scria mare: „PARKING, Parcare, România – Israel…” bla bla bla, data meciului, Pepsi, sponsor… deci nici o legătură! Băi Bibi băi… când a dat miliţianu de Madrid din mână să trecem, am zis că mi-a pus insolaţia mâna în cap. Şi dă-i şi urlă şi Forza Inter şi „Giozee Muriiiniiio” şi parcare subterană la 200 de metri de stadion. Parfum de Madrid! Atât de parfum încât parcagiul a devenit fratele meu spaniol! El vorbea doar spaniolă, eu vorbeam italiană şi engleză, eu înţelegeam 2 cuvinte din 10, el nu înţelegea niciunul, dar a fost ca bibicu’! Şi numele lui nici nu mai conta pentru că l-am poreclit urgent „Rooney”, pentru că asta scria pe tricoul lui.  El explica şi eu… „si, si…claro!”

Nu credeam că o să întâlnesc oameni mai cretini ca mine, dar m-am înşelat. În parcare am dat peste 2 fani veniţi din fundul Austriei, care s-au gândit că n-are rost să piardă timpul odihnindu-se o noapte aşa că au băgat 21 de ore aţă pînă în Madrid… cu un copil de 1 an în maşină!!!

Când am ieşit din parcare, unde aveam o briză de vis, m-am trezit într-un spa. Mai exact într-o saună. 38 de grade, mai exact cam 1 litru de apă pentru fiecare 10 grade în cele 7 ore pe care le-am petrecut la meciul pe care doar îl visam în urmă cu câteva luni. Poate şi de aia m-a luat cu emocion puternic când m-am trezit pe stadion, înconjurat de zeci de mii de interişti care scandau melodiile sufletului meu. Acasă probabil aş fi fost un descreierat, dar acolo m-a încercat un sentiment de calm pe care nu îl pot explica nici acum.

Ar fi şi incorect din acest moment să trec peste spectacolul care a fost înaintea partidei, pentru că mi-am ridicat falca de pe genunchi doar când am realizat că mai erau doar câteva secunde până să înceapă meciul. O întreagă poveste pentru o deschidere de finală de Ligă, pe care nu o voi uita veci…

Despre meci în sine nu sunt foarte multe de spus. De fapt ar fi extrem de multe de spus, dar eu nu găsesc cuvintele potrivite prin care să vă fac să înţelegeţi ceea ce am trăit. Un prim gol care m-a pus în genunchi, cu un urlet constant de vreo 2 minute, care m-a lăsat fără voce pînă la vama din Stamora Moraviţa. Am realizat rapid că Mourinho va pierde extrem de greu această finală, iar eu am reuşit să fiu pe stadion la unul din cele mai mari momente din istoria lui Inter, dacă nu cumva chiar cel mai mare. Psihoterapeutul încerca să mă convingă că mă bucur prea devreme şi ţanţoş cu tricoul lui dorea să le arate tuturor că şi în România sunt oameni care iubesc cu adevărat fotbalul…sau care iubesc fotbalul adevărat. Hohotele din final aş fi vrut să le ţin doar pentru mine, dar mi-a fost imposibil cînd la doar 20 de metri de mine Zanetti a fost ridicat pe umeri şi a celebrat încununarea unei cariere extraordinare.

 

Error…

Ceea ce vedeţi mai jos este exact ce am văzut şi eu cu o seară înainte de meci. Aşa că povestea va continua din acel moment, chiar dacă am ajuns acasă şi nu am scăpat încă de depresia care m-a lovit puternic încă de când am intrat în Serbia. Oricum a fost un moment extrem de deosebit să stau în recepţia hotelului, cîrcit tot să văd sfertul din laptop care rămăsese în viaţă, în timp ce cuencenezii râdeau în barbă la 5 m în spatele meu.

 

Ziua 3. Italia-Franţa-Spania. Vamos a Madrid! Dar deocamdată suntem la Castellon…

După o seară perfectă, Savona a părut doar o mare greşeală. Un vânt groaznic şi o locaţie care se află prea departe de destinaţia de azi şi prea aproape de destinaţia de acum 2 zile! Aşa că azi a fost o zi cruntă cu 1112 km parcurşi într-o zi în care totul s-a mişcat fără oprire. Şi cînd ne-am oprit să mergem la budă părea că suntem pe autostradă. Peisajul de pe rivieră a fost exact acela pe care l-am aşteptat…

Dar parcă toată distracţia a fost dată peste cap de cifrele fără milă pe care le vedeam pe gps. 1086 de km până la oprirea din Castellon era o lovitură direct în moalele cojonesului meu stâng. Aşa că s-a abordat prima tactică de păcălire a adversarului. De exemplu la 999 de km au fost primele urale! „Mai avem doar 900 de km! Suntem în grafic”. Dar când gps-ul ne mai arăta vreo 399 de km, nici mulajul pe care m-am chinuit să-l fac toată ziua în scaun nu mai părea să zâmbească.

Montpellier, oraşul neprevăzut.

Până să ajungem însă la 399 de km am primit o altă lovitură în partea centrală a corpului. Mai exact pe la jumătatea drumului de astăzi s-a aprins un beculeţ sec pe bord, iar cartea maşinii spunea simplu. Opriţi că distribuţia e varză. Telefonul la Hyundai România transmitea acelaşi mesaj şi după doar 5 km de autostradă am tras brusc dreapta şi am aterizat în Montpellier. Şi ia nene Hyundai-u de unde nu-i.

După vreo 30 de minute de căutări, am slăbit în 2 ore cât pentru toată luna: „Să vedem, trebuie să o urcăm pe rampă”, a fost mesajul Hyundaiului francez. Şi caută băi hotel în mijlocul Franţei şi fă-ţi planuri cum să ajungi la meci fără 500 de euro pe care îi plăteşti să-ţi înlocuiască jumate de maşină. Transformări stomacale care nu pot fi explicate pe un blog serios, s.a.m.d. După 50 de minute de teste vine şi concluzia: „C”etait un erreur de l’ordinateur, mais vous avez des problemes avec le compresseur de l’air conditionee. Vous ne payez pas parce que c’est dans la garanti”. Mai exact… Eroare de calculator, problema cu aeru’ condiţionat! Păi băi bibi!!! De aeru’ condiţionat îmi pasă mie după ce vedeam cum mă întorc acasă cu pejou’? Cristian avea diagnosticul încă de cum s-a produs măreţia: “Non ti preocupare. Cu o resetare se pune totul la punct. Asta îţi vor spune şi medicii Hyundai”

Momentul ăsta neprevăzut ne-a dat însă ocazia să vedem un oraşel absolut fantastic!

Şi tot aici a fost şi momentul în care am văzut prima domnişoară cât de cât serioasă în cele 3 zile petrecute pe drum.

Cristian a reuşit să inducă în eroare toţi căcaţii care ne-au umilit cu tichetele de autostradă, MAI ALES ÎN SPANIA! Băi deci nu se poate aşa ceva! Din 30 în 30 de km plăteşti. 10,29 euro, 17, 12 euro, 4, 09 euro, 3, 15 euro, 4, 50 euro. N-am înţeles toată ziua care naiba este sistemul prin care îmi calculezi ăia 09 cenţi! Singura modalitate de protest a fost salutul, unul diferit, din gheretă în gheretă.

Bonsoir,

Bona sera,

Să trăieşti,

Buon giorno (cu un hăhăi tembel din partea amândurora pentru că se petrecea la 11 seara)

ŞI NU ÎN ULTIMUL RÂND, momentul maxim al zilei…

Bona sera…bona seraaaaa senorita!!! (într-un do major greu de reprodus)

Singura bucurie a Cristianului, care a condus ca un erou a fost balta din Montpellier cu care s-a pozat atât de mândru.

A urmat rapid şi în trecere Barcelona, care oricum ne-a luat vreo 30 de minute să ieşim din ea, fără să părăsim măcar de pe autostradă! Am forţat ca chiorii pentru a ajunge la Mihai şi pentru a mă ţine de o promisiune. Aşa că Mihai…AM PROMIS…AM VENIT!

Toată această postare a fost scrisă din maşină pentru ca ego-ul meu să poată digera cumva ultimii 200 de km. Am început să scriu la 203 km şi am terminat la 181. Dar nu vă puteţi imagina cât înseamnă 181 de km pînă la final după 900 de km în 12 ore. ARGHHHHHHHHHHHHH. Că iar vine ghereta cu plătitu!!!!!!!!!

 

AMR 3

Kranjska Gora – Savona – Narbonne – localitate Spania – Madrid – Ch League Final…et retour!