Două minute?

La asta se rezumă un an întreg de muncă pentru o echipă colosală? Două minute! 60 de secunde au despărțit-o pe Atletico de cel mai bun sezon din istorie. Toți cei care sunt fani Atleti, dar l-au blamat pe Mourinho pentru jocurile sale închise, nu au mai zis acum nimic de tactica aleasă de Simeone. Altă șansă nu avea, zic eu. Echipa lui nu s-a prăbușit în minutul 93. S-a stors încet până în minutul 75, iar atunci a capitulat. Și acum am în minte imaginea disperată a lui Godin care le făcea semne disperate colegilor să iasă din apărare după ce bubuiau mingea, dar nimeni nu mai îndrăznea pentru că toți știau cât de greu le-ar fi fost să revină în defensivă. Sunt rare momentele în fotbal când nu câștiga banul. Chiar dacă a fost cel mai slab jucător de pe teren, Bale le-a dat lovitura finală adversarilor, iar de acolo a urmat dezastrul. 100 de milioane de euro. 

În doar câteva minute, Ancelotti a redevenit un „grande”, de talia lui Bob Paisley. De fapt, Carlo are 5 trofee. Trei ca antrenor și două ca jucător. A naibii istorie.

 

O ultimă încercare

După o lungă pauză de scris, pricinuită cel mai probabil de ceea ce a însemnat finalul carierei în presă, voi face o ultima încercare de a aduce la viață acest blog. De fapt, voi păstra acest loc ca o evadare, ca o amintire a celor 10 ani în care a trebuit să scriu zilnic, cel puțin un text. M-au inspirat probabil și rândurile pe care le citesc periodic pe blogul lui Adi Dobre, un om pe care am impresia că îl cunosc foarte bine, chiar dacă nu l-am întâlnit nici măcar o singură dată. Restartul este destul de greu. Am început revitalizarea site-ului puțin după miezul nopții, iar acum este 2:04. Revitalizare este un fel de a spune pentru că în urmă cu un sfert de oră, după vreo 50 de încercări, am reușit să tastez parola pe care o scrisesem ultima oară în urmă cu 2 ani și 2 luni. Da, știu, eram la un singur click de o posibilă nouă parolă trimisă pe mail, dar ce să vezi, mailul nu mai există.

Nu am un răspuns pentru inactivitatea de aici. Poate a fost facebook-ul de vină. Nu sunt un avid „updater” de statusuri, chiar dimpotrivă, dar simt că m-a îndepărtat dramatic de această mică lume a mea. Sau poate chiar mi-am dorit o pauză după un deceniu de presă sportivă în care nu am avut un weekend în care să îmi pot plănui ceva. Mereu am fost nevoit să fiu la vreun stadion sau, în cel mai bun caz, cu ochii pe televizor. I-am spus-o si lui Adi Dobre după ce și-a încheiat conturile cu Evenimentul Zilei. Se va simți mult mai liber. La început va exista o senzație foarte greu de descris, nu-și va găsi locul, dar apoi va descoperi că are timp să facă lucruri care altora li se par foarte normale. În urmă cu câteva zile citeam că se pregătea să meargă la pescuit. Cred că acum începe să mă înțeleagă mai bine.

Am avut un sentiment ciudat în weekend după ce a retrogradat Poli, chiar dacă nu am mai fost la vreun meci pe stadion de aproape un an de zile. Primul meu gând a fost spre toți copiii de la masa presei, care sunt la început de drum și care brusc s-au trezit cu craca tăiată de sub picioare. Presa sportivă din România este, pe scurt, o curvă. Dacă nu ai un stil deosebit de a scrie, dacă ești dispus să faci sacrificii pentru a scrie toate ideile care îți sunt cerute „de cei de sus”, chiar dacă nu se pliază pe ceea ce îți dorești să transmiți cititorilor, îți rămâne doar să te complaci într-o lume în care, la un moment dat. simți că nu îți mai găsești locul. Doamne și cât avânt aveam… Oricum, într-un final invariabil, vei primi eticheta de „unealtă” a unuia care sigur îți dictează exact ceea ce apare în articolul tău.  Iar din catalogul acela nu te mai scoate nici Fecioara Maria. Pentru că o prostie repetată obsesiv tinde să devină un adevăr incontestabil.

M-am gândit apoi și la ofițerul de presă de la Poli. ACS, FC, FCU, cum vreți voi. Chiar nu contează. Pentru că nu despre asta este vorba. Cred că până și el a pierdut șirul bătăilor pe care inima sa le-a ratat din cauza dramelor provocate de această echipă. Fotbaliștii au un moment în carieră când spun stop. Unii îl ratează, alții îl nimeresc din plin. Cei care continuă speră ca va mai veni măcar o zi cu soare în care își vor putea spune înainte de culcare că munca lor nu a fost în zadar.  Poate i se aplică și lui această idee, poate li se aplică chiar și ziariștilor. Dacă nu mai găsești acel moment pe care îl cauți ca pe efectul unui drog, te așteaptă doar gustul saturației, care într-un final îți va provoca doar greață. Eu l-am simțit. Și nu merită. Nici măcar pentru o zi.

 

 

Dureros

„Va rog sa ramana respectul. O imbratisare puternica pt toti si va spun ca a fost o oportunitate si experienta fenomenala pentru mine sa joc la acest Mondial. Am simtit lucruri pe care nu le-am simtit niciodata. Pe curand, pentru ca viata nu se termina aici”. Aceste sunt cuvintele pe care Andres Escobar le-a scris intr-un editorial cu cateva zile inainte sa fie ucis pentru ca a inscris un autogol la Mondialul din 94. ESPN a realizat un documentar fantastic in care apar nume ca Maturana, Asprilla, Valderrama si multi altii…

 

Ziua 4. VIVA EL MEXICO!!!

Castellonul a rămas rapid în urmă după o noapte care aproape s-a albit, aşa că ne-am îndreptat spre ultima oprire cu somn din Spania, mai exact Cuenca. Sau cel puţin aşa credeam! Drumul a fost ceva de nedescris, doar peisajele din Mexic şi din Vestul Sălbatic fiind la mare concurenţă. Ariditate, gura uscată, 34 de grade, coacere maximă.

Ne-am cazat rapid şi după o oră de pauză ne-a tentat Madridul, iar ceea ce am văzut este tare dificil de explicat. O lume total diferită, zgârie nori, şi agitaţie maximă, şi linişte totală în ceea ce priveşte limbile străine. Vă puteţi imagina ce înseamnă ca recepţionerul unui hotel de câteva stele totuşi…să nu ştie o boabă engleză??? Noroc cu italiana mea senzaţională şi cu poceala care a lăsat fără cuvinte Peninsula Iberică.

La stadion, totul s-a schimbat. Alte trăiri, alte sentimente, intensitate maximă. Pentru mine cel puţin. Şi pentru munchenezi, care au rupt drojdia în două în cele câteva ore petrecute în Madrid. Italienii cam silenzio, zâmbete şi saluturi de complezenţă între oamenii îmbrăcaţi în nerro-azzuro, dar nimic exagerat. Stadionul colosal, dar pregătire 0. Toate parcările vor fi închise cu 10 ore înainte de meci, asta ca să nu mai menţionez că în tot Madridul nu există un semn care să te îndemne spre Santiago Bernabeu!!!!!!!!!!! Păi espagnolesss de Madrid!!! Cum să ajung aici, pe jos, din Wild wild West???

Gândul ăsta m-a măcinat până când am ajuns la căsuţa de odihnă, unde sătenii din Villariba şi Villabajo s-au hotărât să încingă un iureş în centrul oraşului, care se află în centrul privirii mele, la maxim 50 de metri de pe fereastra hotelului. Aşa că am decis să mergem la barul Wild West, unde înconjuraţi de sunetul de păcănele şi muzică gitanos am luat ultimul fuel al zilei.

Pozele următoare şi postul următor sunt doar o promisiune. Laptopul meu a decis să mă trezească de dimineaţă cu o crăpătură cât China de frumoasă, aşa că orice alte cuvinte sunt de prisos. Efectiv îmi este imposibil să editez foto şi îmi va fi şi de acum încolo până când ajung acasă. Mi-a luat 30 de minute doar să aproximez pe unde ar fi mozilla pe desktop şi încâ veo 10 să găsesc butonul de minimize! HASTA LUEGO! Sau mă rog…ceva de genu!

 

Ziua 2. Slovenia-Italia şi primele gânduri…

Lejeeeeeer. Cam acesta este cuvântul pe care l-aş atribui celei de-a doua zile în care m-am trezit fără nici o jenă cât de târziu am putut. M-am dus frumos spre geam şi am primit rapid o lecţie de civilizaţie pentru că am putut observa cum sunt protejaţi copiii într-o ţară normală (poza1). Am coborât fandat la micul dejun, dar parcă nimerisem în Mall de 1 iunie. Hihihihi, iureş, urlete, scandal, muzică şi mulţi copii. Voci piţigăiate şi forfotă la doar 10 metri de masa mea, de îmi venea să cred că au pregătit spectacolul special pentru mine. Vrăjeală, pentru că într-un final am aflat că era ziua în care Slovenia îndeamnă copiii la sport. Aşa că într-un oraşel la 50 de km de Italia oamenii au luat treaba în serios  Într-un final însă a fost ambientul perfect pentru un ceai cu pâine şi gem într-o dimineaţă cu aer răcoros de Slovenia…

A urmat drumul de la Postojna până în Italia, la Savona, mai exact 600 de km. În cap! Scaunul din dreapta l-am transformat în hamac, m-am lungit ca Shaquille O’Neal la fel cum mi-au fost lungiţi şi nervii de Cristian, care a făcut tot posibilul să-mi demonstreze cât de mare şofer este. Mai exact pentru că la mine media era de 8.9 litri la 100 de km, iar la el era 7.7. Şi să vezi umilinţă şi recunoştinţă din partea mea. „U are the greatest Batman Batman!”. Iar replica zilei a fost tot la acest moment: „Să-i su.i pu..@ lui Angela Merkel”

Când dădea să mă învăluie somnu’ Cristinel a sărit de am zis că i-a fugit consumul la cel puţin 7.8. Când colo era doar un Maserati, care până la urmă ne-a scos din plictiseală. I-am făcut şi o aroganţă şi l-am lăsat să ne depăşească doar ca să-l vedem mai bine, dar imediat am fost călcaţi în picioare de un motorist care a ars-o de a răsunat toată valea…

Ne-am dat seama imediat după aia şi că suntem foarte stresaţi pentru că mesajul de mai jos a fost recepţionat prea de aproape…

Însă imediat cum am ajuns în apropiere de Savona parcă totul s-a schimbat. Paradis, care părea de neatins până când am ajuns în oraşul propriu-zis. Aici am văzut o mai multe românisme, dar nimic nu poate tăia peisajele şi senzaţia pe care o ai când vezi că Mediterana ţi se loveşte de hotel. Nici măcar n-am încercat glume de genul „hai la barca mea” pentru că ar fi fost prea trist. Un oraş din Italia care oricând poate fi o reprezentanţă de iahting…

Fuga la plajă părea o idee senzaţională şi chiar a fost! Imagini de vis, nisip fin. Totul a fost perfect până când am luat geniala decizie de a intra măcar cu picioarele în apă. În secunda în care am simţit-o pe picioare m-am văzut deja alergând cei 2 kilometri până la hotel şi urinând instant din cauza celor -10 de grade pe care părea că le are Mediterana de vis…

Aşa că după ce mi-am şi îndeplinit visul neodorit am luat-o uşor pentru o papa de seară şi am nimerit la 2 turcaleţi. Kebăbărie, shaormerie, s.a.m.d. Păreau specialişti şi le-am acordat toată încrederea. Aşa că am luat…pizza.

La ieşire însă am avut parte de surpriza zilei. Perete în perete cu shaormeria respectivă era ceea ce vedeţi mai jos. Savona a fost doar o oprire pe care am calculat-o cât mai bine pentru a ieşi ieftin şi a avea un drum cât mai lejer. Dar am dat peste un FAN CLUB Inter despre care am aflat că este unul din cele mai mari din Italia. Iar ceea ce a fost înăuntru va rămâne ceva doar pentru sufletul meu, pentru că a fost prea special…

Şi m-a pus serios pe gânduri. Momentul se apropie tot mai rapid şi ideile sunt tot mai multe. Măcar mai am două zile în care pot să visez… FORZA INTER!

 

CAMPIONI D’ITALIA!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!

 

Altora le „bufneşte” boilerul…

Cu cîteva ore înainte ca Poli să scrie istorie, lucrurile au degenerat la confruntarea dintre Oţelul Galaţi şi Alba Iulia. Ultima a încercat din răsputeri să iasă cu o figură cît mai frumoasă în ultimele meciuri din Liga I, iar dincolo, moldovenii speră la locul 6, dar se ascund să o spună. Însă ce s-a întîmplat la finalul meciului este o bufneală de nedescris. Marius Stan acorda cu patos un interviu după uriaşa victorie cu 1-0, dar brusc se întrerupe şi începe un dialog cu un personaj care părea disperat şi alerga dînd din mâini.

– Ce se întîmplă?

– Să vină cineva rapid! A bufnit boilerul!

– Auleu! Cum naiba?

Deşi e 5 dimineaţa, sport.ro m-a făcut să mă prăpădesc de rîs: „Jucătorii celor de la Alba Iulia au plecat de la Galaţi şi fără puncte şi nespălaţi!”

PS: Curtean sacrificiu total. Sabau chapeau!

 

Baaaaaam… există K.O şi la snooker!

Un sport care părea rezervat doar gentlemanilor, un sport fără bădărani şi simulări, a primit o lovitură direct în plex. Campionul mondial John Higgins a fugit pînă în Ucraina unde s-a întîlnit cu doi oameni bine infiltraţi în lumea pariurilor, care i-au propus să piardă mai multe „frame-uri” pentru 300.000 de euro. Bravo băi englishmanule! Ai luat o ţapă cît contul tău de mare pentru că băieţii erau ziarişti sub acoperire la News of The World!

 

„Let’s get this on!”

Încă o noapte nedormită, dar va merita din plin. This match will be insane. Mosley e unul din cei doi oameni care eu cred ca îl pot bate pe Mayweather. Celălalt  e Pacquaio. Aşa că… meci Poli, puţin relax de la 23:00 încolo şi după aia… iureeeeeşşşş!!!!

 

Min kara Zlatan…

PS: Moggi era in studio