Mi-e dor…
septembrie 23, 2011 Mi-e dor de zilele în care ajungeam la tine şi mă aşteptai rezemat pe balcon cu zâmbetul pe buze şi cu braţele deschise: “Ce mai faci voinicule?” Eram prea tânăr să ştiu să preţuiesc acele momente. Mi-e dor să te aud cum îmi spui că nu suporţi să te uiţi la Dallas pentru că tu nu vei avea niciodată averea oamenilor de acolo. Mi-e dor să aud replica ta pe care am uitat-o dar mi-am amintit-o recent, replică pe care o repetai obsesiv cu un umor pe care nu îl sesizam atunci. “Aşaaaa cevaaaa!”. Chiar că aşa ceva! Să aibă J.R. ditamai ranchul şi eu să te oblig să te uiţi cu mine la Sue Ellen? Mi-e dor de televizorul tău alb-negru pe care trebuia să îl porneşti cu 20 de minute înainte să înceapă un meci pentru distinge ceva.
Îmi aduc aminte şi acum serile petrecute pe balcon în care nu mă lăsai niciodată să te bat la şah şi îmi explicai că faci asta pentru a mă învăţa ce este fair-play-ul. Mi-e dor să îţi revăd indiferenţa când toată casa protesta vehement că nu puteai scăpa de obsesia ta zilnică de a mânca usturoi. “Sănătate curată! Nu criticaţi inteligenţa”. De fiecare dată când vin sărbătorile îmi aduc aminte cum mă ascundeam după uşă şi muream de râs că alungai colindătorii. Au trecut 16 ani de când ai plecat, dar în ultimii 10 ani mă gândesc constant că aş da orice să stau doar o oră cu tine. Mi-e dor de tine bunicule…
