Super serialul Monk se va încheia weekendul viitor. Penultimul episod are un moment care descrie perfect cele 8 sezoane. Lui Monk i s-a introdus o toxină în sânge, dar deocamdată nu se ştie cum. Concluzia este că în trei zile va muri. Urmează dialogul cu medicul.
Doctorul: Mai ai trei zile de trăit. La început vei vomita, apoi vei muri…
Monk: Voi vomita?
Doctorul: Da…după care vei muri.
Monk: O să vomit?
Doctorul: Da… urmat de moarte…
Monk: O sa vomiiiiiiitttttt!
Doctorul: Monk, am nevoie să te gândeşti la ultima parte. Vei vomita după care vei muri…
Monk: Nu există vreo şansă să mor înainte să vomit? Mi-aş dori să fie mai mult de 3 zile. Mi-aş dori 4…
Băi oameni buni e ora 2 şi nu-mi pot opri lacrimile! “Parscă, parscă, des piacette des Unures. Nous remembons avec les unirs de rumans…La reunion de rumons… Hai sictir dă-te-n pizda mă-tii!”. “V-a spus domnul. Fără repetiţie!”
A fost o saptămână plină şi un singur meci s-a ridicat la nivelul aşteptărilor. Este vorba de Poli – Dinamo. Din păcate nu l-am văzut live, dar Timişoara a scăpat în sfârşit de ultimul complex de capitală. M-a impresionat Bonfim şi Parks, care rămâne un jucător de neînţeles pentru mine. Şi mai mult m-a impresionat poza din ProSport cu Gh. Chivorchian înconjurat de zeci de fani care intraseră pe teren.În rest trebuie învăţat că un meci cu Dinamo este într-adevăr unul deosebit, dar nu meciul vieţii. Un meci special, dar care aduce tot trei puncte. Aşa că dacă nu este dublat de o victorie în deplasare peste câteva zile, iar va apărea ceaţa.
Ah şi mai sus am greşit. Am zis că a fost singurul meci care s-a ridicat la nivelul aşteptărilor. Şi Barca-Inter a fost exact la nivelul aşteptărilor. Singura emoţie a fost ca Inter să nu ia vreo 6, dar băieţii de Espana au fost de bun simţ şi au realizat rapid că joacă cu o echipă ruptă în…
La final, meciul Urziceniul. Eroism, dăruire, angajament, cel mai mare rezultat din ultimii zece ani, victorie istorică. Acestea au fost adjectivele. Pentru mine este mult mai simplu. Aşezare bună în teren şi bulan cît cuprinde. Da cât cuprinde nene!!!!!! Să baţi cu 1-0 după ce scapi de două bare şi la ultima fază din prima repriză ăla să şi-o bage în poarta. Într-adevăr. Uriaşă performanţă. La fel ca la Glasgow. Nu am auzit de multă vreme ca o echipă să bată cu 4-1, cu 3 autogoluri! La final un pariu. Stuttgart bate lejer în meciul decisiv.
Este dimineaţă. De abia m-am trezit dar nu mă regăsesc. M-a trezit un tremurat rece cu care deja mă cunosc prea bine. Îmi iau primele medicamente, dar astăzi este una din zilele proaste. Nu am voie însă să dezamăgesc. Campionul mă aşteaptă în sală peste doar câteva ore. Ies pentru plimbarea de dimineaţă şi vreau să alung toate gândurile rele. Stau de unul singur pentru ca oricum în primele ore nu sunt capabil sa vorbesc. Vreau să uit şi de Parkinson şi de Dystonia, de tot negrul care încearcă să mi se aşeze în creier. Sunt la Starbucks deşi e doar 6 dimineaţa. Cum am ajuns până aici? A meritat să-mi iau atâţia pumni în cap? Ştiu bine că a meritat… Sunt cel mai bun şi o ştiu toţi. Am învăţat atîtea. Îmi sună telefonul “Gândacule unde eşti? Campionul întreabă de tine / Vin imediat… În 20 de minute sunt la sală”. Manny mă aşteaptă deja pregătit şi cu zâmbetul scos parcă dintr-o fotografie. Parcă aşa eram şi eu. Intru în ring şi Manny dă drumul la lovituri: “Un pumn, doi, trei – sute… Mai poate? Nu pot să-i spun că trebuie să ne oprim, nu pot să-mi arăt slăbiciunea deşi simt fiecare lovitură de parcă m-ar lovi un tren”.
Şi totuşi “Gata Manny. Ajunge pentru dimineaţa asta”. Iarăşi trebuie să mă ascund. Mă duc în camerea mea şi îmi iau din nou pastilele deşi nici nu ştiu de ce sau de cine mă ascund. Ştiu toţi ce am. Tremuratul e coşmarul de dimineaţă. Seara mă simt mai aproape de ceea ce mi-aş fi dorit să trăiesc la vârsta asta. Manny mă mai ia o dată la pumni, dar o lăsăm mai moale. Are program mai uşor pentru că peste o săptămână este meciul. De abia aştept. Am şi eu nevoie de o pauză. Sper doar să nu fie ultima. Toţi aşteaptă să zic că nu mai pot, că renunţ, că îmi iau un ajutor. Dar la fel ştiu toţi că nu mai sunt ANTRENORUL dacă îl pun pe altul să ia pumnii în locul meu.
Doamne! Cum a trecut săptămâna asta? Manny a tras ca un nebun. Nici nu am emoţii. Singura problemă e tot Parkinsonul nenorocit. Nici astăzi nu mă lasă să vorbesc. Noroc că este Buboy cu mine în colţ. Fratele de sânge al lui Manny. Gong de start. Manny poate intra în istorie, dar Miguel l-a luat foarte tare. Nu-mi place prima repriză. Buboy asimilează sfaturi cât pentru un meci întreg şi transmite tot. Eu numai mă uit în ochii lui Manny. E clar, a înţeles.
Miguel e knockdown în a doua repriză. De aici meciul e al nostru. Aşa uşor să fi fost? Cotto era un animal. Pierduse un singur meci în carieră din aproape 50 câte a fost în ring. Repriza a patra suntem la un pas de knock-out, dar Miguel se ridică din nou. Am câştigat dupa 12 runde, dar a fost o lecţie de box. Mi-ar place să-l laud în faţa tuturor, dar corpul nu mă lasă. Efectiv nu pot. Am crezut că e o seară de adio. Dar iar mi-a trecut sentimentul. Cum să fiu indiferent când aud: “Manny Pacquiao îl învinge pe Miguel Cotto prin TKO în repriza a 12-a şi intră în istorie cu 7 centuri mondiale cucerite!”. Mai am doar un super meci de pregătit, cu Mayweather… Freddie, ştii bine, ai spus-o de atâtea ori. Nu va fi ultimul meci.
Cam aşa mi-a fugit imaginaţia când m-am gândit serios la ce a realizat Freddie Roach, considerat cel mai bun antrenor de box din lume, care are probleme serioase de sănătate.
Aşadar am ajuns la 16 injecţii in gleznă şi stau frumuşel lipit de pat şi de canapea. Am descoperit însă un joc absolut fabulos. Nu sunt deloc uşor de impresionat, dar acesta este cel mai tare joc pe care l-am jucat în viata mea. Va rog să urmăriţi de la 0:50!
