Dacă nu mă prinde de la început o carte, atunci există toate şansele să nu mă mai prindă cineva cu ea în mână. L-am descoperit în urmă cu câteva luni pe Khaled Hosseini, iar “The Kite Runner” a fost cartea aleasă pentru a stinge timpii morţi din concediu. Dar a devenit rapid o prioritate, iar modul de a scrie şi de a păstra suspansul al autorului a fost ingredientul perfect. Chiar şi finalul a fost inedit, un fel de “happy-end”, dar nu chiar. Punctul culminant, tulburător. Acum, la rând a venit “A Thousand Splendid Suns”. Mi-e teamă să o deschid astăzi, pentru că nu o mai las. Aviz amatorilor. Între carte şi film este o diferenţă de la lună la pământ.
Pe scurt. Amir şi Hassan sunt doi copii din Afganistan. Unul dintre ei are noroc să scape de regimul talibanilor, iar celălalt lasă o moştenire. Una foarte grea.
Introducere: Ok. Pe scurt. Un meci de baseball are 9 reprize. In fiecare repriză, un jucător trebuie sa scoată din joc 3 adversari fără ca acesta să puncteze. Daca un jucător lovește mingea, iar un adversar o prinde fără ca aceasta să atingă terenul, atunci se consideră că jucătorul care a lovit mingea este scos din joc. Și acum povestea.
Chicago Cubs a fost mereu o trupă puternică în baseball-ul american. În istoria echipei se vorbește însă despre un blestem. De fiecare dată cînd echipa se apropie de o performanță, urmează o dramă. Rewind. Anul 2003. Fanii erau convinși că în sfârșit a venit momentul lor după 95 de ani în care nu au văzut nici un titlu. Cubs conducea cu 3-0 în repriza a 8-a și avea nevoie de o ultimă victorie pentru a ajunge în marea finală conducând la general cu 3-2 în fața celor din Florida. Blestemul părea că s-a evaporat. Și deodată dezastru. Mingea se înalță în aer și se îndreaptă spre suporteri. Un jucător de la Cubs sprintează și este pregătit pentru “un out” spectaculos. Din tribune însă, un suporter întinde mîna și prinde mingea cu doar cîțiva cm înainte să ajungă la jucătorul echipei pe care a susținut-o de când era mic copil. Din instinct, din greșeală…din blestem. Huduieli, fluierături și cam atât. Nu se putea întâmpla mare lucru pentru că era 3-0. Sau? În doar câteva minute Florida a preluat conducerea, iar la final a câștigat cu 8-3. Steve Bartman a devenit inamicul public numărul 1. A primit amenințări cu moartea, poliția s-a postat în fața casei sale, iar el s-a ascuns. Totul datorită unei “interferențe la joc”. Nu a îndrăznit niciodată să vorbească despre acel episod chiar dacă au trecut 8 ani de la acel moment. Toată povestea într-un documentar fantastic, tipic, marca ESPN.
Primăvara, Muntele Mic. Noapte. Un geam uriaş în încăperea de jos, care trebuia sprijinit mereu pentru ca vântul de 120 de km/h să nu îl distrugă. Un gol în stomac şi o noapte întreagă nedormită. La primul semn de lumină m-am întors pe partea cealaltă pentru că nu puteam să îmi explic cum valsează bradul gigant aflat chiar lângă cabană. Mă gândeam cine dracu m-a pus să mă duc în tabără, în vârf de munte, când ştiam că o sa o iau razna în perioada în care puterea vântului de acolo îşi bate joc de mintea oricărui om normal care stă într-o căsuţă de lemn care se mişcă din fiecare încheietură. “Iepuraşul” (organizatorul taberei) nu mai rezista şi pleca spre dimineaţa să se culce. Atunci începeam să număr minutele până în momentul în care trebuia să mă aventurez vreo 50 de metri pentru a ajunge la buda turcească de lemn (singura opţiune) aflată la marginea pădurii. An de an, iarnă de iarnă, primăvară de primăvară. Şi de fiecare dată îmi făceam curaj (cică) după ce vântul se domolea aproape în totalitate. Până într-o zi. Am ieşit din cameră, am coborât scările şi am ieşit din cabană. Era 9 dimineaţa şi eram primul. Rar noroc. Am aruncat o privire, am urcat înapoi scările, l-am zgâlţâit pe cabanier şi îmi spune şi acum că îşi aduce aminte mina mea petrificată: “Iepu…să-mi fut una. A dispărut buda!”
Mi-e dor de zilele în care ajungeam la tine şi mă aşteptai rezemat pe balcon cu zâmbetul pe buze şi cu braţele deschise: “Ce mai faci voinicule?” Eram prea tânăr să ştiu să preţuiesc acele momente. Mi-e dor să te aud cum îmi spui că nu suporţi să te uiţi la Dallas pentru că tu nu vei avea niciodată averea oamenilor de acolo. Mi-e dor să aud replica ta pe care am uitat-o dar mi-am amintit-o recent, replică pe care o repetai obsesiv cu un umor pe care nu îl sesizam atunci. “Aşaaaa cevaaaa!”. Chiar că aşa ceva! Să aibă J.R. ditamai ranchul şi eu să te oblig să te uiţi cu mine la Sue Ellen? Mi-e dor de televizorul tău alb-negru pe care trebuia să îl porneşti cu 20 de minute înainte să înceapă un meci pentru distinge ceva.
Îmi aduc aminte şi acum serile petrecute pe balcon în care nu mă lăsai niciodată să te bat la şah şi îmi explicai că faci asta pentru a mă învăţa ce este fair-play-ul. Mi-e dor să îţi revăd indiferenţa când toată casa protesta vehement că nu puteai scăpa de obsesia ta zilnică de a mânca usturoi. “Sănătate curată! Nu criticaţi inteligenţa”. De fiecare dată când vin sărbătorile îmi aduc aminte cum mă ascundeam după uşă şi muream de râs că alungai colindătorii. Au trecut 16 ani de când ai plecat, dar în ultimii 10 ani mă gândesc constant că aş da orice să stau doar o oră cu tine. Mi-e dor de tine bunicule…
Nu voi putea niciodată să înţeleg ce este în mintea unui patron de fotbal care are miliarde de euro în cont. După ce a demonstrat vreme de 12 ani că nu cunoaşte absolut nimic despre formarea unei echipei, Moratti a pus mîna pe aur şi l-a luat pe Mourinho. Randament maxim al antrenorului, dar un nou test pentru Presidente. Reformarea unei echipe care a câştigat tot. Aşa cum era de aşteptat a eşuat lamentabil. A luat un antrenor care a crescut la Milan, dar care nu a făcut nimic în cariera de antrenor. A venit rândul lui Gasperini, un fel de “Magiun” al fotbalului românesc. Şi ca pulberea să fie cât mai fină, acum e rândul lui Ranieri. Omul făcut praf de Mourinho pt ca în 23 de ani de antrenorat a luat “ZERU TITULI”. A distrus-o pe Juventus într-un asemenea mod încât mă uitam cu amuzament la fiecare meci de-al lor şi mă distram teribil de spusele de la final: “Suntem pe drumul cel bun, ne vom reveni”. Când spun că era pe banca Valenciei când Steaua a eliminat-o cred că închei cu graţie. Te salut echipă dragă pentru acest sezon, te iubesc la fel de mult şi sper să ne regăsim în sezonul viitor cu altcineva pe bancă şi poate chiar la “oficială”.
