Colega mea de clasă
Când eşti copil nu realizezi importanţa anumitor lucruri. Am terminat de ani buni liceul şi mi-a trebuit mult timp să aflu cine era de fapt colega mea de clasă. Era fiica unui erou. Mai mereu tăcută, dar cu simţul umorului, ascundea mereu ceva ce eu nu aş putea descrie în cuvinte. Pierderea părintelui. Am simţit acest sentiment şi la prietenul meu cel mai bun, dar n-am îndrăznit niciodată să pun prea multe întrebări. Nici lui şi nici ei. Acum, după atâţia ani, m-am gândit că este timpul să spun măcar un mulţumesc. Îţi mulţumesc ţie, colega mea de clasă, pentru ce a făcut tatăl tău. În 1989, Ion Monoran a fost primul om din Timişoara care a pornit cu adevărat REVOLUŢIA. A oprit tramvaiele în Piaţa Maria şi a pornit o luptă în urma căreia, chiar şi astăzi, încă există speranţă.
Cristian Pătrăşconiu a publicat o scrisoare pe blogul său de la Oana Monoran după mizeria făcută de PSD la Timişoara…
“Am ajuns în Piaţa Operei în jurul orei 15, împreună cu Paul, fratele meu. Nu puteam rămâne mult acolo, trebuia să fim la gară la ora 16. Eram foarte curioşi amândoi, urmăriserăm la televizor tot ce se întâmplase în cursul zilei, la Timişoara, şi ne aşteptam să reacţioneze lumea cumva. Impulsul meu era să ies în stradă, simţeam nevoia să văd reacţia altor timişoreni.
Timişoara nu a ţinut niciodată cu PSD-ul, asta o ştie toată ţara, de aceea căutam reacţii la cele întâmplate marţi. Se mai ştie şi că timişorenii sunt orgolioşi, mai ales când li se pun în faţă situaţii de compromis. Iar Balconul Operei e locul cel mai pur, e “sfânt” pentru noi (de acolo ai mereu în faţa ochilor Catedrala!). Dacă, prin absurd, aş fi omul lui Geoană sau al lui Băsescu, nu aş fi îndrăznit, în această calitate, să pun piciorul în Balcon nici dacă mi-ar aşterne covor roşu. Eu nu ţin minte – şi sper să nu greşesc – să mai îşi mai fi permis cineva să folosească Balconul la modul acesta, oficial, politic, din 90 până acum. Acolo se urcau reprezentanţi ai celor de jos, desprinşi din rândul lor, cu nivel maxim de reprezenaativitate a celor din Piaţă, pentru că oamenii din Piaţă hotărau cine urcă şi cine le vorbeşte din Balcon. În mod clar momentele de marţi mi-au amintit de decembrie 89, dar ceva, simţeam, era în pericol: calitatea interacţiunii umane, spiritul de bunătate pe care îl asociez Pieţei Operei. Cei de jos gândeau diferit faţă de cei din Balcon. – eu şi fratele meu eram mici când tata ne scotea la mitinguri, în 90, dar ţin minte că erau bucurie şi optimism acolo, pentru că spaţiul acela era al mulţimii, iar mulţimea era una şi unită (când fratele meu, care avea patru ani în 1990 şi pe care tata îl ridicase pe umeri, a strigat Jos, Ceauşescu!, oamenii au sărit să îi dea bomboane).
În Piaţă, primul lucru pe care l-am observat a fost mulţimea (deşi mă aşteptam să fie şi mai multă lume) şi pancarta pe care era scris Proclamaţia de la Timişoara nu-i a voastră, iar atunci mi-am dat seama că se întâmpla ceva acolo.
Pe scena din faţa balconului se cânta muzică populară, iar o mulţime de oameni din dreptul scenei, din rândul doi, aveau, majoritatea, goarne în care suflau şi făceau gălăgie destul de mare, atât cât să concureze vocile interpreţilor, chiar să le acopere. Goarnele fiind toate de culoarea mov, m-am gândit că sunt suporteri Poli. Era un grup compact, mulţi tineri, era evident că sunt chiar mai numeroşi decât cei care veniseră pe post de suporteri PSD. Nu am recunoscut pe nimeni, doar ulterior, în imaginile prezentate la televizor, l-am văzut, înflăcărat, pe Vali (aşa îl ştiu, doar după prenume), un timişorean care a ieşit în stradă şi la Revoluţie.
Am stat pe margine, alături de alte persoane, în dreapta scenei, lângă alţi, mulţi, curioşi. Am pus mâna pe telefon să-mi sun nişte prieteni care urmau să cânte în acea seară, 1 Decembrie, pe scena din Operei şi să le spun, mai în glumă, mai în serios, “ce ziceţi, aţi cânta pentru PSD?”, dar privirea mi-a căzut pe balconul Operei, care era plin cum nu l-am mai văzut de mult şi roooşu, roşu de la gecile de fâş cu inscripţii PSD, purtate de cei care priveau evenimentul de acolo, de la înălţime. Nu au stat mult acolo, deşi păreau bine dispuşi (le puteam vedea feţele, zâmbeau şi unii dintre ei făceau gesturi cu mâna, arătau spre mulţime), şi s-au retras, căci cei de jos au început să sufle în goarne şi mai hotărât, să strige Jos, comunismul! Îmi pare tare rău că nu am reuşit să filmez momentul, abia atunci mi-a venit ideea să scot aparatul şi să iau câteva cadre”.
Un agresor i-a spart gura lui Berlusconi!
Nebunia s-a petrecut în centrul oraşului Milano. Berlusconi a fost lovit cu un obiect, care semăna cu o copie în miniatură a Domului. Agresorul, Massimo Tartaglia, a fost arestat imediat. Motivul nu este cunoscut deocamdată!
O poveste pe care nu credeam ca o voi spune vreodată
Nu demult mă aflam pe un vapor uriaş şi mergeam pe apele din apropierea Suediei. Era un zvon puternic că s-ar putea ca vaporul să fie victima unui atac terorist, dar nu îmi păsa derahaturi din astea. Eram încântat că aveam cu mine noul aparat foto şi eram decis să fac cele mai reuşite poze. Stăteam la “pupă” şi fotografiam fără oprire. Ca să ajungem direct la punctul culminant şi să trecem peste bla-bla-uri, la un moment dat, de după o uşă au apărut vreo 10 oameni, care erau îmbrăcaţi ca nişte arabi şi aveau un ghiozdan în spate. I-am văzut că se îndreaptă spre puhoiul de lume şi fără să aştept, din instinct, am sărit direct în apă. Ce a urmat nu este deloc greu de imaginat, pentru că brusc m-am trezit într-un vîrtej uriaş provocat de scufundarea vaporului. Ştiu, nu este o poveste pe care vă imaginaţi că s-ar putea să o citiţi aici, dar este adevărul şi m-am decis că a venit momentul să să-l spun. Nici acum nu ştiu cum am reuşit să ies la suprafaţă. Ideea este că ceea ce a urmat, nu s-a petrecut ca în filme. La vreo 100 de metri de noi era un alt vapor, care a venit imediat şi i-a luat imediat pe cei care au supravieţuit. Primul sentiment, care m-a copleşit imediat cum am ajuns la mal, a fost unul de inconştient, de nervi, pentru că îmi pierdusem aparatul foto. Apoi am realizat ce se întîmplase cu adevărat şi mă uitam spre cer repetând “mulţumesc” în neştire. Eram îmbrăcat cu un tricou cu mânecă lungă, şi după câteva minute efectul adrenalinei a dispărut. Am simţit dureri groaznice, iar când am ridicat mânecile, am văzut cum atârnau vreo 4 tendoane, care ieşiseră prin piele (cei care n-aveţi inimă tare nu mai ciţiti). Deşi spusesem doar că sunt şocat de cele întîmplate am fugit imediat la un medic şi i-am arătat mâinile. M-a pus pe un scaun uriaş, pe care nu-l voi uita niciodată şi mi-a spus că tendoanele nu sunt rupte ci doar trebuie puse înapoi la locul lor. Când a tras însă pentru prima oară de mână am simţit o durere incredibilă, de nedescris. A fost momentul în care m-am trezit brusc şi mi-am dat seama că mâna tocmai îmi amorţise sub pernă…
Atunci când nimeni nu te înţelege
Are 53 ani, 125 de kilograme şi bea două sticle de vin pe zi. Seara trece pe tărie. În copilărie a fost agresat de tatăl său şi bătut cu sălbăticie aproape în fiecare zi. La bătrâneţe toţi din jur îi spun că este nebun, chiar şi fiul său de 27 de ani. La bătrâneţe este singurul care se poate înţelege. În urmă cu câţiva ani a hotărât să-şi înfrunte demonii în apă…înotând. A traversat Dunărea, Mississippi şi Yangtze, unde a înotat într-o mizerie de nedescris, chiar printre cadavre. “Trebuie să gândesc ca un animal când intru în apă, altfel sunt mort”, a fost primul lucru pe care şi l-a spus Martin în 2007 înainte de a înota Amazonul(5268 km) în 66 de zile. Nu o face pentru bani. Trăieşte într-un apartament modest din Slovenia, umblă toată ziua în chiloţi, deşi toată lumea are impresia că este acoperit de o avere. Amazonul a fost provocarea supremă pentru el. A închiriat “cea mai distrusă barcă din Peru” şi a pornit la drum.. Prima imagine a “călătoriei” sale m-a marcat cel mai mult. În timp ce el înoată liniştit, vaporaşul “Cielito Lindo” intră într-o zonă unde este în pericol să se răstoarne. O bucătărească de peste 100 de kilograme urcă la cel mai înalt etaj şi se ţine de catarg cu un colac pus doar în jurul gâtului. “Actorul principal” este mai mult decât special. La un moment dat spune că se hidratează. Bea dintr-un recipient de plastic un lichid roşu în timp ce se află în apele Amazonului şi anunţă sec: “Este cel mai bun vin pe ziua de azi”. Chiar aşa se hidratează! Bea vin roşu chiar şi când înoată. După prima săptămână faţa i se dezintegerează din cauza soarelui, iar după alte trei zile toată expediţia este în impas. Apare în prim-plan fiul său, care îi oferă simpla idee de a-şi face o mască dintr-un tricou…
Ajuns într-un oraş din Brazilia, apare şi primul moment adevărat de panică pentru cei din jurul său. După două luni de singurătate este speriat de lumeacare îl înconjoară şi deşi se află într-un hotel de 5 stele, la 4 dimineaţa pleacă, se aruncă în apă şi face ceea ce îi place cel mai mult. Fiul său îl găseşte a doua zi, la peste 100 de kilometri, total dezorientat şi fără nici o explicaţie pentru gestul său. Urmează partea oribilă a luptei sale cu trecutul…
Momentu’ de revelaţie
Dimineaţa m-am trezit într-un moment plin de parapsihologie. Ce Lorin Fortuna, ce Dorel Pârv? Pistol cu apă nene. Am ştiut exact ce mi se va întâmpla peste doar câteva secunde. Dar ca să n-o lungesc aiurea. Am început dimineaţa cu un sprint spre scăunelu’ cu gaură în mijloc unde ne aruncăm toţi frustrările zi de zi. După un singur pas picioru’ meu s-a înfipt în piciorul patului, bineînţeles dintr-un lemn solid. A fost un fault evident, dar nu aveam la cine să-mi urlu indignarea. Imediat după impact au urmat cele 3 secunde de meditaţie. 3 secunde în care toată forţa lăuntrică s-a concentrat pe 1 cm pătrat care ştiam că va transmite către creier urletul meu de neputinţă. A fost mai mult un răget… “măăăăă-taaaaaaa” şi apoi alte câteva secunde în care familia marelui Constantin Brâncuşi a fost evocată în termeni nu prea elogioşi: “Păi fiţi-ar familia şi mămica aia a ta a naibii care te-a lăsat să te joci cu lemnul cînd erai mic, ca după zeci de ani altora să le vină idei şi să pună drăcia aia la marginea patului şi să-mi rup eu picioarele”. Anestezie, moldamin… şi primele impresii. E rupt? Nu cred că e rupt. Dispreţ maxim pentru şlapii fără apărătoare…
PS: mai jos…
Nu înţeleg nimic
…din primele ore ale zilei. Am adormit la 7 şi m-am trezit în toiul nopţii… Adică pe la 9. Azi lucram ca la uzina
E groasă nene…
Vă spun capcana din care nu pot să ies, aşa că feriţi-vă… Pe la ora 22 mă păleşte brutal un somn de abia mă ţin pe picioare. Reacţia este logică: “băi eşti penibil dacă dormi odată cu găinile”. Şi se face ora 11 şi vine completarea: “hai mă nene…măcar o oră mai stai”. Ora 12 nici nu mai ştii cum trece că deja te asaltează ora 1 şi decizi că mai bine te uiţi la un film dacă tot ţi-a sărit somnul şi nu te poţi apropia de plăpumioară. Şi aşa îţi dai seama după vreo 2 ani că la ora 5:12 îţi vine să te dai cu capul de tastatură că s-au terminat toate filmele de pe comp şi nenorociţii pe care îi citeşti pe bloguri nu au mai updatat nimic de vreo 4 ore. Şi te pui în pat când alţii merg la lucru cu gândul simplu: “Fir-ar mă-sa a dracu, iar se luminează şi eu stau ca pupăza…”
